Miraj

   Ora 6, suna ceasul. Il amani , ca sa ai senzatia ca tu esti seful si mai poti sa dormi inca 5 minute. Deja te minti de la prima ora. Deja de la prima sonerie stii ca esti controlat si ca nu poti sa zici: azi e ziua in care fac ce vreau eu! Dar iti place iluzia aia in care te crezi stapan pe situatie.
   Te imbraci, iti pui ceasul la mana, in ideea ca asa o sa ai timp. Alt miraj. Ai ceas la mana degeaba, timp nu o sa ai. Nu ai timp sa te mai vezi cu prietenii, abia mai vorbesti cu familia, cat despre fata ta....te asteapta in fiecare seara sa te duci la ea, dar tu esti prea ocupat cu nimicuri. Cu iluzii ca iti faci viata mai buna, cu miraje care iti spun ca daca ai ceasul pe mana , poti sa ai tot timpul din lume.
Mergi spre serviciul ala prost , cu speranta ca de acolo o sa faci bani si o sa devi bogat, te lasi iar vrajit de un miraj: banul te face bogat. Dar nu realizezi ca poti sa ai toti banii din lume, dar daca nu ai cu cine sa-i cheltui, esti doar un robotel trist, programat sa fie trezit dimineata de ceasul lui automat, sa mearga la munca pentru banii lui, dar sa munceasca pentru altii si ca nu o sa fi niciodata liber si independent.
    Ne place iluzia data de sentimente. Ne place sa ne pierdem in fantasma unor ochi verzi ce ne spun cuvinte mari, zburam atunci. Nu vedem dincolo de ei si ignoram faptul ca totul e doar o fata morgana intr-un desert de trairi. Ne place minciuna asta dulce. Apoi cand mirajul dispare , ramanem uimiti, ca la un numar prost de magie. Ce, cum? Cum a facut asta?
   Ne place magia, iluzia ca avem timp, ca putem detine sentimente, ca bani pot cumpara orice.
Dar cand ramaneti singuri, noapte de noapte, va sunt alaturi bancontele? Dupa ce va aratati sentimente false tuturor, mai asteptati sa va mai creada cineva? Cand va uitati la ceasurile alea scumpe de la mana si realizati ca le privit singuri, mai conteaza ca aveti tot timpul din lume?
    Asta e magia din zilele noastre: purtam ceasuri la mana, ca sa avem timp, sa facem bani, care nu sunt ai nostrii, sa putem cumpara sentimente pe care nu le simtim, ca la finalul zilei , cand spectacolul se termina si ne dam masca jos, sa realizam ca suntem singuri.
    Hocus pocus!

30

 

 L-am cunoscut pe Cosmin acum foarte mult timp. De fapt, il stiu de-o viata. Am crescut impreuna. Il stiu de cand era mic si juca calusul in patutul lui, tinut de manutele lui mici, de tatal sau. Il stiu cum radea si topaia urmarind cu privirea fiecare miscare a tatalui lui. Il stiu de cand mama sa ii intindea mainile , ca el sa faca primii pasi spre ea. Si el era mic si tot un zambet si ea era tanara si frumoasa si il iubea cum il iubeste si acum.
    L-am urmarit apoi pe Cosmin in anii de scoala, acolo unde si-a inceput clasa intai un pic altfel fata de ceilalti copii. El era singurul care stia bancuri si nu ii placeau poeziile, asa ca prima "poezie "spusa la scoala, a fost un banc. Pentru ca asta invatase mai repede inainte de scoala, bancuri. De la tatal lui, care il lua peste tot cu el si i-a aratat lumea, in toate straturile ei. El i-a aratat cum e sa vorbesti cu un om important si sa nu te pierzi in fata lui, tot el i-a arata cum sa te comporti si cu cineva care e mai jos decat tine. De aici Cosmin a invatat curajul si orgoliul.
    L-am intalnit pe Cosmin la tara, in vacantele de vara. Acolo era mai tot timpul si desi Cosmin nu are frati, primul lui frate a fost varul sau. Se jucam impreuna, se certau, se bateau , se impacau . Imparteau tot exact ca fratii. Cosmin a invatat sa-mparta de la bunica lui. Tot ea, i-a vorbit prima data de credinta si Dumnezeu, tot ea l-a inavat prima rugaciune. Vad si acum imaginea de seara cu cei doi copii si bunica lor, facandu-si rugaciunea. Si a doua zi , Cosmin pleca in padure impreuna cu varul lui si bunicul. Aici a invatat sa iubeasca natura, de la bunicul lui.
    Apoi Cosmin a crescut. A iesit din cartier. SI-a cunoscut alti frati cand a ajuns la liceu. Si-a marit familia si au ramas impreuna pana in zilele noastre. Am fost cu el cand plec cu fratii in plimbari cu trenul stabilite peste noapte. Am cautat impreuna fantome prin case bantuite , am navigat pe ape, am urcat munti impreuna. Si chiar daca unii din frati au plecat in alte locuri, stiu ca ei sunt langa el. Si chiar daca nu suna, el stie ca oricand ar vorbi , ors a poarte conversatii ca si cand nu au plecat niciodata.
    Si l-am vazut pe Cosmin , iubind. A tinut la toate, pe unele le-a iubit , dupa altele a suferit. Mergeam cu el pe tren cand isi cauta iubirea in alte orase, cand facea surprize de la distanta sau cand se bucura de surprizele oferite. Imi povestea cum dupa ce esuase cumva in unele relatii s-a inchis si nu si-a mai exprimat sentimentele. Ii era frica, vorbea rar si cu mine despre asta. Imi spunea ca a regretat unele lucruri facute, dar totodata nu isi calca pe orgoliu sa se intoarca de unde a plecat sau mai degraba de unde a fost lasat. Stiu sigur ca le-a iubit pe toate chiar daca nu a spus-o cu voce tare.
    Cosmin munceste de la 21 de ani. Ne trezeam impreuna dimineata de dimineata la 4:30 si injuram corporatiile, dar totusi urcam in speciala si cu castile pe cap ignoram impreuna lumea matinala. Nici mie , nici lui nu ne place trezitul dimineata. Au fost ani frumos in acelasi loc de munca, unde a intalnit cateva persoane interesante. Dar trezitul la 4:30 l-a afectat cumva pe Cosmin. A urmat sa renunte la facultatea de aici ca sa incerce o idee. A plecat la Timisoara, dar fara familie, frati, iubita de atunci, nu a rezistat mult. Asa ca  s-a intors pe pamantul oltenesc.
    Si asta il face sa fie cumva mai altfel, pentru ca dupa incercarea cu facultatea de la Timisoara, a incercat din nou la alta in Craiova. Si la alta si la alta si la alta...Se pare ca educatia de stat nu era ceea ce cauta. Dar asta nu inseamna ca e un tip prost. Lenes da, delasator, da, dar prost in niciun caz.
    L-am vazut pe Cosmin si cand a plecat singur sa se regaseasca cumva. Nici macar nu am mai mers cu el , dar stiu prin ce a trecut si cum s-a schimbat. Cum a trecut de la ala catodata morocanosul si carcotasul , la cel care incearca sa inteleaga fiecare om in parte si care vrea sa constientizeze ca fiecare are lupta lui. L-am vazut trecand prin depresii cand nimic din viata lui nu iesea cum ar trebuii. L-am vazut cum s-a ridicat de atatea ori dupa ce a fost lovit.
Si pentru ca a atins nivelul 30 (e pasionat de jocuri Cosmin asta. El nu imbatraneste, doar creste in level) , eu va multumesc pentru ce e acum: multumesc mamei lui pentru ca l-a invatat sa fie bun, multumesc tatalui lui pentru ca i-a aratat lumea si la invatat sa aibe coloana. Multumesc bunicilor lui ca l-au invatat sa creada , sa iubeasca orice fiinta. Multumesc fratilor lui, care au fost langa el si care nu au plecat niciodata. Multumesc fostelor lui, pentru momentele in care era fericit cu ele, dar si pentru momentele cand nu au mai fost impreuna. Asta l-a invatat sa mearga mai departe. Multumesc tuturor, in numele lui. El e mai tacut, vorbeste doar cu mine, dar stiu ca astea ar fi si cuvintele lui.

La multi ani, Cosmin!

Prietenul tau, A.

AlterEgo

"- Iar tu, ma?! Iar aici? Ce s-a intamplat acum? Iar e vorba despre ea?
- Tot timpul e vorba despre ea...
- Ai vazut-o iar? Ati vorbit?
- Dar o vad tot timpul, in toate femeile din jurul meu si imi vorbeste tot timpul....chiar daca tace. O aud si ii vad buzele cumse misca, chiar daca ele sunt inchise.
- Esti nebun...las-o...te ucide. Nu vezi ca te deprima de fiecare data cand o vezi? Unde ai mai intalnit-o acum?
-...pai asta e altceva...am intalnit-o in vis...asa cum ne-am intalnit aproape in fiecare seara de cand a plecat. Si de fiecare data e din ce in ce mai real. Uite, acum eram impreuna, ma tinea de mana si sarutandu-ma imi spunea: "Nu o sa mai fim impreuna" si eu...eu radeam si am acceptat in vis asta, la fel ca atunci cand a plecat din realitatea mea.
I-am respectat dorinta si atunci si acum, pentru ca vreau sa stiu ca e fericita si ca nu ii stau in calea fericirii ei. La dracu, as dobora pe oricine i-ar sta in calea ei si ar face-o sa sufere....
- Pai si tu, idiotule? Tu esti fericit? Ei ii pasa de tine? Mai stie macar ca existi? Ea te viseaza?
- .....
- Normal ca taci....lasa-ma sa-ti raspund...NU! Nu existi pentru ea, nu cred ca ai existat macar...
- Nu e adevarat...am existat...in bratele mele se simtea protejata dupa o zi lunga. Cu mine dormea linistita, caci i-am vegheat somnul multe nopti la rand. Cu mine isi dadea masca jos de femeie puternica si mi se dedica toata..cum sa nu fi existat pentru ea?
- Si acum , mai existi? Te mai cunoaste?
- ...acum...ma cunoaste....dar cred ca ai dreptatea, ma cunoaste dar nu mai exist. Si parca cumva cred ca vrea sa ma stearga de tot din mintea ei. As vrea doar cand o vad sa pot sa-i vorbesc, sa o intreb cum e, daca e bine, sa ii spun cum sunt eu si cum imi port masca de om fericit in fiecare zi si imi joc rolul pentru care cu siguranta as primi un oscar. As vrea sa-i spun de fapt cum sunt noaptea , cand nu e nimeni langa mine, cum ma trezesc dupa o noapte cu 2 -3 ore de somn, in care am mai si visat-o...
Poti te rog, daca o vezi, sa-i spui tu astea? Mi-e prea frica sa o fac eu...o sa o sperii probabil...o sa fuga si nu o sa-mi mai apara nici macar in vise...
Te rog, ii spui?
3:30...sare din pat panicat....camera e goala ca deobicei. Putea sa jure ca nu e acasa si ca vorbea cu cineva. O cauta prin pat, apoi isi aminteste ca ea...ea a plecat de mult...A vorbit cu el tot timpul asta, un el care vede lucrurile altfel, dar care nu se face auzit si nu poate sa razbata la suprafata. Tot umbra ei il tine captiv in interior, il sugruma si il lasa in viata pe celalt el...ala care inca o viseaza, care inca ii soarbe vorbele de fiecare data cand o aude si se lasa pierdut in ochii ei. In camera e acum cel care moare daca nu o vede dar nici nu traieste cand o are in preajma si stie ca nu o sa mai fie a lui. Cel caruia ii pompeaza inima mai tare cand o aude , dar ii blocheaza arterele cand nu vorbeste cu el.
- Iar tu, ma?!

Te-am vazut...

Nu pe strada mea, ca CIA. Te-am vazut in mijlocul multimii, mi-ai atras atentia  pentru ca se vedea de departe divinitatea din tine. Radiai, zambeai, centrul universului se regasea in tine.
Si stiu ca si  tu m-ai vazut, ne-am intersectat privirile si ai zambit, apoi ti-ai reluat activitatea ca si cum nu as fi fost acolo. Te-am ascultat de departe la fel de uimit ca marinarii de cantecul sirenelor. Ti-am urmarit fiecare miscare a buzelor...buzele alea care m-au imbatat candva cu ambrosie..Din toata lumea existenta in oras, te-am vazut asta seara. Am trecut unul pe langa celalat dar te-am simtit ca si cum am fi mers impreuna pe aceiasi strada , tinuti de mana.
Si am plecat apoi, imbatat de mirosul de tei de pe strazi, amestecat cu parfumul tau pe care il simt la fiecare adiere de vant.
Am fost cu tine , chiar daca doar in gand si apoi am ramas din nou singur...
G-Eazy in casti, dar nu e "easy",  cu tine in mintea mea, strazi goale, inima un pic mai plina pentru ca te-am vazut. Sper ca o sa pot sa dorm acum; n-am mai avut un somn linistit de cand dormeam cu tine in brate. Si atunci te vegheam si imi placea sa vad cum te linistesti dupa o zi lunga, protejata de bratele mele.
Te-am vazut asta seara...nu am putut sa nu te observ. Chiar daca ochii nu te vad, stii ca inima o sa te vada tot timpul. Urechea mea o sa-ti auda tot timpul vocea, indiferent de distanta si o sa-ti simt parfumul in fiecare adiere.
Te-am vazut, tu m-ai vazut....lumea din jur ne-a ignorat prezenta....am fost unul langa celalalt dar totusi, am fost departe...

Noapte buna , ingerul din iadul meu!

Noapte alba

Am baut mult aseara. Am baut din acelasi motiv din care o fac de ceva timp. Am baut sa uit, dar parca niciodata alcoolul nu sterge amintiri. Si cand ai mintea varza si inima praf, parca si ficatul vrea sa-si faca rau, asa ca am baut. Nu ti-am dat mesaje, nu te-am sunat beat, cum ai crezut ca o sa fac. Nu ti-am dat niciun semn ca m-as fi gandit la tine. Dar sa stii ca daca nu vorbesc despre tine, nu inseamna ca nu ma gandesc la tine. Te am in cap in fiecare clipa si de asta beau ca sa-ti innec imaginea. Am incercat sa-ti inlocuiesc imaginea cu alte fete, prin cluburi, baruri. Am incercat sa te sterg din cap cu distractii false in fiecare seara.
Dar n-am reusit si te-am visat iar (te visez cam in fiecare noapte). In vis, calatoream impreuna. Mai stii? Asta era unul dintre planurile noastre, sa vizitam lumea tinuti de mana. Te-am visat in patul tau cum ne trezeam impreuna dimineata. Ne placea sa lenevim amandoi in pat fara sa facem nimic toata ziua. Mai stii asta? Am visat toate momentele frumoase si oarecum ma bulverseaza pentru ca nu stiu nimic de ziua in care ai plecat. Nu imi amintesc cu ne-am certat, daca ne-am certat.
 Stiu doar ca intr-o dimineata nu am mai primit mesajul de "buna dimineata" si apoi seara nu am mai spus nimanui "noapte buna". Stiu doar ca dupa asta nicio noapte nu a mai fost buna. Somnul de 2-3 ore pe noapte, nu se poate numi somn. Si in alea 2-3 ore sa te am tot timpul in cap...chiar nu am dormit. Mai mult o stare de veghe in care eram tot timpul in caz ca te intorci , sa nu iti pierd venirea.

Adorm cu tine in gand si ma trezesc tot cu tine acolo. Si repet, chiar daca nu vorbesc despre tine si foarte rar vorbesc cu tine sa nu crezi ca nu ma gandesc la tine.

Inger si demon

          Am cunoscut divinitatea. Am intalnit-O intr-o seara rece de iarna, mi-a zambit frumos.
    Si nu era ca un inger obisnuit, nu i-am vazut aripile. Doar am simtit caldura Ei si m-am bucurat de lumina aurei Ei. M-a luat de pe pamant si timp de cateva momente lungi cat zilele creatiei, m-a dus in raiul Ei. Simpla, minunata, tot timpul zambitoare, imi schimba starea instant cand O vedeam. Uitam de viata pamanteana si ma scaldam in lumina raiului Ei. Si cele mai negre ganduri mi le stergea doar cu o atingere. Imi trimitea motivatia de a fi, gaseam in Ea inspiratia atunci cand nu stiam ce sa fac.Zile minunate, ore , minute, savuram fiecare secunda petrecuta langa Ea. Imi placea sa O privesc, sa ii analizez toate trasaturile, sa ii simt parfumul. Imi placea sa O aud vorbind, sa O vad zambind. Imi placea sa ii simt atingerea...
    A urmat apoi izgonirea din gradina Edenului. Mi-a zmuls aripile, care imi crescusera in raiul ei si m-a aruncat in abis.
Plin de rani de la cadere, m-am ascuns din nou in intunericul in care m-a gasit si am lasat demonii sa se stranga in jurul meu. Unul cate unul, pana cand s-au format legiuni. In frig, in intuneric, fara compasiune pentru nimic din jur, m-am inchis in camera cea mai indepartata a iadului si am ramas mut, orb, aproape mort.
    Mi-au tinut companie doar cei 7 generali ai legiunilor de demoni. Am fost mandru ca ajunsesem in rai , apoi invidios ca raiul era acolo sus. Am inceput sa iubesc argintii, cu ei mergeam la desfrau, am devenit lacom dupa orice. Am trandavit apoi cand am vazut ca nimic nu ma multumea, ca mai tarziu sa devin manios pe tot, pe mine, pe lume, pe rai, chiar si pe iad.
    Si ca din senin, am auzit iar vocea divina. Din lumina mi-a intins mana, si m-a scos din intunericul meu, din nou. Legiunile mele de demoni nu imi mai ascultau brusc vocea, atunci cand vorbea Ea. Toti taceau si O ascultau, lasandu-se ghidati de lumina Ei.
As fi adus Iadul pe pamant, daca cineva sau ceva i-ar fi facut rau sau daca mi-ar fi facut un singur semn ca vrea sa fac asta.
    Am vazut in Ea din nou ceea ce am pierdut cand am fost izgonit. Aceiasi vibratie divina, aceiasi caldura in glas. I-am primit binecuvantarea si acum o urmez in lumina.
Insa demonii mei sunt dupa mine. Nu-mi sunt dusmani, nu mi-au fost niciodata. Mi-au tinut de urat in momentele grele si ii controlez.
Ii pot dezlantuii oricand asupra oricui indrazneste sa-mi pateze ingerul in vreun fel.
Partea frumoasa e ca doar eu pot sa O vad. Nu poti sa vezi divinitatea daca nu crezi in ea si mai ales daca ea nu crede in tine.
Stiu doar ca Ea e un inger ce cauta haosul si eu un demon ce cauta linistea. Ingerii sunt printre noi tot timpul, demonii la fel. Doar ca poarta masti de oameni si se pierd in multime.

Unde era Ea, acolo era Raiul. (Jurnalul lui Adam si al Evei, M. Twain)

Pestele cel mare

   Am avut un vis azi noapte. Eram pe malul unei ape, inconjurat de oameni si am reusit sa prin un peste cu mainile goale. Un peste mare, negru. De fiecare data cand incercam sa fac o poza cu el cineva mi-l lua din mana si facea poza in locul meu, ne lasandu-ma sa ma bucur de succesul personal. Apoi l-am lasat pentru cateva momente si am plecat de pe malul apei, cu gandul sa revin si sa dau drumul pestelui inapoi in apa. La intoarcere, pestele deja fuses mancat de catre toti cei care erau acolo.
     Introspectiv gandind acum, ala era pestele cel mare, ala dupa care alerg tot timpul. Fie ca e pestele cel mare din cariera sau cel din dragoste sau din orice domeniu. Cand reusesc sa-l prind, se pare ca nimeni nu se bucura pentru mine , ba chiar mai mult se pare ca toata lumea isi asuma meritele mele.
Cand intrun final hotarasc sa las pestele liber, sa poata sa-l prinda si altii, pentru ca eu am avut momentul meu de glorie, deja e devorat de lumea inonjuratoare. Deja e transat in vise mici si care nu mai pot fi puse cap la cap sa formeze o idee mareata. Ce ramane pe farfurie e doar un schelet alb al unui peste mare, devorat de realitate.
      Pe moment, prinzand pestele cel mare, am devenit la randul meu pestele cel mare. Si lumea inconjuratoare s-a repezit spre mine cu unditele lor si plase, sa devina la  randul lor pestele cel mare. Am ramas prins in navodul unui marinar batran care stie toate valurile apelor in care innot si care ma momeste tot timpul cu tentatii, ce ma distrag de la obiectivul meu de a fi pestele cel mare.
Si de cele mai multe ori ma prinde. Ma prinde cu o idee de a avea bani, ma agata cu o femeie care imi distruge lumea si imi seaca oceanele, facandu-ma sa ma zbat pe pamantul ars, in cautare de apa. Tot ea ma ia si ma salveaza , dar ma pune in acvariul din dormitorul ei unde sunt doar pestele cel mic.
   
 
   "Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!"  (Iona, M. Sorescu)

Intersectie

Mi-a scris. In ultima vreme incepusem sa comunicam din ce in ce mai rar, iar de vazut...mai degraba ne vedeam in pozele de pe facbook. Si s-a hotarat sa-mi scrie:
" - Pot sa vin la tine?"
" - Sigur ca poti."
" - Pai vin."
In 15 minute a fost in fata usii. Ne-am asezat ca deobicei la bucatarie, sa poata sa-si faca ritualul de prima tigara fumata. O priveam cum isi aprinde tigara cu o oarecare nervozitate si de data asta a inceput sa fumeze mai repede. Isi pierduse cumva din senzualitatea pe care o avea cand fuma.
Cu glasul usor tremurat m-a intrebat: "Ce facem?". Si la fel de idiot cum sunt si acum, crezand ca daca fac o gluma proasta va tine iar, am raspuns zambind ca prostul: "bine, ce sa facem?"
Dar ea nu zambea...si-a mai aprins o tigara, a privit undeva prin mine si a continuat: "Ce facem cu noi?" Ca la un joc prost de fazan, aici m-a blocat. Nu am stiut ce sa fac, cum sa reactionez, ce sa zic...am tacut. Am inceput sa realizez de fapt unde ducea discutia. Si daca deobicei lacrimile ei ma intareau si ma faceau sa o protejez cu tot ce puteam, fiind slabiciunea mea, de data asta m-au terminat. Daca in clipele in momentele in care o vedeam plangand, m-as fi luptat cu lumea intreaga doar ca sa o fac sa zambeasca din nou, de data asta m-a dezarmat cu lacrimi, mi-a blocat creierul , corpul, tot. Am luat-o in brate, plangea pe umarul meu, eu plangeam in interior, tipaum, urlam, ma zvarcoleam in focurile iadului etern.
Si ...cam atat...nu am zis nimic, nu am facut niciun gest...nimic.
Ne-am aminit de momentele frumoase petrecute impreuna, de ce a fost si nu o sa mai fie.
Ne-am strans mana ca doi oameni maturi, ne-am urat unul altuia succes mai departe si am plecat fiecare pe drumul lui.

Repeta dupa mine: Sunt liber!

Alarma de la Sony, te trezeste mecanic. Te tarasti pana la baie, din oglinda te priveste un chip mahmur. Colgate, Listerine si afara din baie. Repede in drum spre iesire, bagi un Jacobs. Ford (sau orice alta marca de masina), ajungi la munca. Windos, clienti tampiti, roboti care vin la alt robot sa-si descarce nervii. Pauza, KFC si de data asta un Nescafe. Reiei activitatea din cubicalul tau, Windos din nou, roboti din nou. Privesti Casio de la mana, 5:00 PM. cheie in contact, drum spre casa. Mai faci cu mana la camera video, de pe stalpul din intersectie, mai incetinesti cand treci pe langa politie, caci si ei te vegheaza.
Auchan, Kaufland sau orice magazin. Si aici, din nou ai de luat o gramada de marci si branduri. Pizza acasa, Silva la doza, privesti cu creierul gol la Samsungul din sufragerie.
Sony suna, un prieten: hai la un Golden! Te imbraci: Nike, Puma si iesi. Castile Beats By Dre pe urechi, mainile adanc bagate in buzunar. Iti feresti ochii de firmele luminoase, fiecare semnalizand ceea ce iti trebuie tie. Toate te cheama si te mint ca au cea mai buna solutie pentru tine.
Lumea e comert, toti cumpara si vand ceva. Marca dupa marca, brand dupa brand, iti controleaza viata din prima clipa a diminetii pana in ultimul moment al zilei, cand inainte de a pune capul pe perna, iti setezi mecanic ora la care sa te trezeasca tehnologia dimineata.
Intimitate e posibil sa nu mai ai nici macar in baie, pentru ca si acolo ai telefonul cu tine. Fratele cel mare e mai real decat in 1984.
Tu nu mai cumperi lucruri, ele te cumpara pe tine. Stai la cozi interminabile sa cumperi primul model de telefon. Te inghesuii in magazine sa prinzi "reduceri"la orice cacat, care nu iti trebui, dar totusi il vrei. Ispita e reala si ispita profita.
Ai camere video peste tot si nu sunt de supraveghere. Oricum daca patesti ceva, dovezile sunt neclare. Dar cineva trebuie sa vada pe unde esti mereu.
Libertatea si conceptul de independenta sunt cele mai mari iluzii ale lumii moderne. Nu esti liber atat timp cat depinzi de cele mai stupide lucruri.
Nu esti liber cand esti supravegheat la orice pas. La fel ca un animal la zoo, esti inchis, cu diferenta ca tu nu vezi marginile custii.
Ochiul din cer nu e Sauron, dar totusi vede tot , stie tot. Si fara sa iti dai seama, chiar si tu vinzi. Vinzi informatii despre cel de langa tine. Dai drumul la o barfa, imprastii un zvon , tot sub falsa iluzie a libertatii: "sunt liber sa zic ce vreau".
Nu spui niciodata ce vrei tu, spui doar ce se vrea ca tu sa spui.

"Maselor li se poate acorda libertatea gandirii, pentru ca ele nu gandesc"

                                                                                               G. Orwell

Transport in comun(e)

Ca in caruta comuna din fiecare comuna sau sat din tara, cand se pleaca organizat spre targuri. Cam la fel si in Craiova in orice mijloc de transport in comun: tarani, transpirati si babe. Ca la sate, cu diferenta ca taranii de oras sunt ma periculosi.
Ati observat ca in fiecare autobuz, microbuz sau tramvai, exista o baba (sau mai multe) care tot timpul coboara la urmatoarea? Baba aia care face galagie ca nu te ridici sa ii dai locul si cand o faci isi pune sacosele? Ce nu inteleg eu, daca tot coboara la prima, de ce tot le gasesc in autobuze?
Apoi mai sunt pe langa ea si altii care stau inghesuiti, lipiti de usa masinii, in timp ce in mijlocul culoarului e loc sa si dansezi.
Trecem apoi la cocalarii in maieuri, ce trebuie neaparat sa se tina de bara de sus din autobuz. Aroma de primavara razbate de la subrat si te invadeaza. O simti si cauti fereastra, pe care nu o poti deschide, pentru ca, mai tineti minte baba din usa? O trage curentul...asa ca sauna si putoare pana cand o sa coboare sconcsul.
Gasesti in cele din urma un loc liber langa o cucoana cu 10 sacose de rafie la ea, o galeata de oua si o ganta de voiaj. Si aici e smecheria. Sta linistita, nu schiteaza niciun gest ca ar vrea sa coboare la prima (probabil ca nu a invatat-o baba unde sa stea, pentru treaba asta), pana cand autobuzul semnalizeaza si incepe manevra de parcare in statie. Si aici, tine-te! Brusc ma intreba:"Coborati?" Nici nu apuc sa raspund bine ca nu, cand ma trezesc atacat cu cele 10 sacose, galeata de oua si geanta de voiaj. Doamna se pune in miscare si doboara tot in calea ei spre usa. Ca intrun atac asupra unei fortarete, ia cu asalt culoarul autobuzului in viteza spre iesire. Lipseste doar sa scoata sunetele de razboi.
Dupa razboi, din nou pace si liniste, ba chiar se aude muzica din spatele autobuzului, dintrun difuzor al unui telefon (da, inca se mai asculta manele pe telefon pe speaker). Ca o oda inchinata razboiului, un "OOOO, viata mea" sparge linistea.
Fete plictisite, oameni transpirati, babe cu sacose...toti se lipesc unul de celalalt si continua calatoria. Priviri in gol pe geam, discutii la telefon despre x si y, ba chiar si cate un selfie din cand in cand
Bine-ai venit la bord! Aseaza-te la fereastra, azi conduc eu.

De ce n-am mai scris

Asta imi zic in fiecare zi si in fiecare zi imi promit ca diseara pun mana pe taste si creez. Apoi analizez si imi dau seama ca nu am mai scris pentru ca nu mai am muza. Nu ma inspira nimic, mi-am epuziat subiectele.
Sa scriu despre refugiul meu de la etajul 4, deja e dus subiectul. Sa scriu despre cocalari de craiovita, iar la fel, am multe pagini tocite. Sa vorbesc despre corporatii, serviciul meu si cum vor sa ne vindem toti, pe bani putin, chiar ca aici nu mai gasesc ce as putea sa spun.
Sa vorbesc despre vreme, politica, religie...pai astea sunt discutii de carciuma, le port deja cand ies la bere. Sa le reiau si aici, ar fi prea banal.
Scriam candva despre EA, erau povesti de actualitate. Acum ce as putea sa scriu, istorie? Nu sunt cronicar si oricum din istoria mea si a ei, invat doar eu, deci nu trebuie sa o impartasesc.
Ce as putea sa scriu la capitolul asta, de fapt? Faptul ca am facut aceleasi greseli ca si altadata? Ca am pierdut momentele importante in care poate trebuia sa fiu acolo si sa aibe suportul meu? Imi mai zic in oglinda cateodata: "bravo ba! Pe la nunti esti Batman, dar cand are lumea nevoie de suport, nu esti nici macar Penguin!".
Ce as putea sa spun? Sa vorbesc despre faptul ca am dat-o in bara mai rau ca un fotbalist de liga 5 a, cand trebuia sa marchez la sigur? Ca seara am lasat situatia sa mearga de la sine si dimineata, cand nu am mai primit mesajul de "buna dimineata", mi-am dat seama ce am facut? Sa spun ca m-am trezit ca dupa o betie din care nu imi mai aminteam ce am facut noaptea? E prea tarziu, subiect inchis, istorie scrisa in cronici.
Sa va povestesc iar despre cum lucrez la o afacere de familie, ca majoritatea de pe la noi, unde trebuie sa muncesti pentru tine, dar sa faci bani pentru altii? Sunteti satui de astea, de parca plecati de la shaworma. Ca si voi poate lucrati la fel, poate si voi aveti sefi cu un nivel de retard, de multe ori mai ridicat decat al celor din centrele speciale.
Daca pana acum imi puneam emotii pe cola virtuala, deja le simt ca devin frustrari. Ori nimeni nu vrea sa auda/ citeasca , frustrarile altuia.
Si totusi, pana o sa gasesc subiecte noi, raman la cele clasice. O sa scriu tot despre etajul 4 din craiovita, cartierul tiganilor (care se pare ca au revenit). Etajul 4 unde am trecut prin certuri de familie, sarbatori fericite tot in familie, iubire prin fiecare colt al apartamentului, despartire la masa din bucatarie. O sa scriu despre EA, sa-i completez cronica si in scris, caci vorba aia: " Verba volant, scripta manent".
O sa scriu despre ce ma face fericit, ce ma face trist, ce ma enerveaza sau ma bucura. Si se pare ca sunt putine lucruri, ca de asta ma repet in cuvinte.
De aia scriu....

Etajul 4

E micul meu cer, dar nu inseamna ca e neaparat raiul meu. E mai degraba purgatoriu, locul unde imi ispasesc pacatele usoare.
De la etajul 4 am vazut cum asfaltul din fata blocului a luat locul gradini de la parter, cum bara de covoare la care ne jucam, a disparut lasand loc pentru parcare.
De aici de susam vazut oamenii bucurandu-se de victoriile echipelor favorite si tot de aici de sus vad cum acum nu mai exista motiv de bucurie in fotbal.
Obisnuiam sa ies pe balcon si sa privesc luminile din varful releului de semnal din departare, ma fascinau. Acum vad doar scheletul de metal, ca o ruina a unui colos, fara lumini, doar o umbra mare ce se intinde spre cer.
Ieseam la fereastra si o urmaream cu privirea de sus, ca sa ma asigur ca intra in siguranta in bloc si tot de la fereastra de la etajul 4, am urmarit-o cum a urcat in masina si a plecat. Am ramas privind in gol strada ce se pustiise brusc, parca nicio masina n-a mai trecut dupa pe acolo.
Si in camera mea situata deasupra tuturor camerelor din blocul meu, candva familia se strangea in jurul televizorului si priveam desenele de la ora 6:30, in fiecare zi. Acum in camera mea sunt doar eu, in timp ce restul familiei sta ascunsa in barlogul dormitorului, fie bolnavi fie beti.
Am coborat cele 64 de trepte in fiecare dimineata si plecam bucuros spre scoala. Nu aveam zile in care nu voiam sa ma duc. Acum parca am 64 de sentinte la moarte, cand pasesc pe trepte, ca sa ajung la munca. Ma doare fiecare dimineata, cand stiu ca plec sa muncesc pentru altii si astept sa ajung inapoi acasa dinainte de a ajunge macar la serviciu.
Etajul 4 e templul meu, locul de unde imi tin lumea in spate ca un Atlas. Raiul, purgatoriul si iadul meu se afla aici.

325

Am inceput sa scriu in joaca, azi un cuvant, maine o propozitie, poimaine o fraza...si din text in tex, am observat ca incepe sa-mi placa. De la 3 puncte de suspensie si 10 fraze simple, plus o poza pusa asa doar ca sa fie, am ajuns la texte mai complexe, unele simboliste, altele scrise la betie si pe care doar eu le-am inteles. 
Am inceput sa scriu mai bine, textele nu le faceam pentru el, ea sau pentru tine, am lasat cuvintele sa curga pentru mine. 
Am vrut sa am ceva care sa-mi aminteasca de momente, sa pot sa revad cumva fragmente din trecut, fie ele bune sau rele. 
Am scris aici si mi-am descarcat frustrarile, supararile, bucuriile. Si n-a fost doar despre mine. A fost despre cei care au fost complici la starile mele, de la persoane care imi spuneau "la revedere"de pe un peron de gara, pana la prieteni care mi-au devenit frati, de la foste la actuale si apoi iar la foste. A fost despre toate astea. Despre nopti pierdute la mal de Jiu, despre Sibiu, despre locuri in care am pasit si m-au marcat. 
Despre toate astea si multe altele pe care poate le-am omis, despre toate astea am scris cateva fraze, ca sa le recitesc si sa revad filmele de atunci si altadata.
N-am cautat admiratie din partea nimanui si nu m-au deranjat nici criticile, atunci cand au fost. Mi-am scris textele ca pe un jurnal, scris de un capitan de vas, ca sa-l recitesc atunci cand corabia mi se scufunda. 
Uneori, m-am folosit de ce puteam sa debitez, ca sa imi arat nemultumirile fata de lumea din jurul meu, doar ca sa imi descarc nervii intrun mod creativ. Si poate am deranjat si ma bucur, asa stiu ca mi-am atins tinta.
Conceptul de Al33cs, a fost creeat ca un alter ego pentru Cosmin. Ce experimenta Cosmin ziua, Al33cs punea pe foi (virtuale) noaptea. Un fel de monstru al doctorului Frankenstein, ce a prins viata din nimic, dar totusi viu. 
Cum spuneam, am inceput cu fraze scurte, mai un clip de pe youtube, mai o melodie si o poza pusa aiurea, dar cand am simtit nevoia sa las textul sa curga, a curs cu un debit ca Dunarea. Si din nou zic, l-am lasat sa curga pentru mine, n-am acceptat alte ambarcatiuni sa pluteasca, caci doar eu am putut sa fac rafting pe apele lui tulburi si sa merg mai departe prin mijlocul torentului. Si daca nave de croaziera au navigat pe langa mal, nu le-am luat in seama...nu navigau cu mine, doar ma priveau si se amuzau de cum intru sub apa si sunt purtat de val. Si de multe ori, valul de m-a innecat, m-a scos la mal si-am continuat...despre asta e conceptul Al33cs .
Atunci cand Cosmin pateste ceva, Al33cs lupta. Si nu sunt schizofrenic, n-am mai multe personalitati, dar ce se intampla in scris, previne mai multe lucruri sa se intample in realitate. Pentru ca nu e legal sa lovesti unii oameni in fata, nu e legal sa incendiezi tot si sa pleci in lume. Poate nu e acceptat sa-ti exprimi nicun fel de sentiment normal. 
Am scris mai tot timpul cand am simtit emotii puternice, fie ura (asta o simti cel mai rapid) pentru lumea de langa mine, vorbind aici de la intamplari de la locurile de munca, cocalari de pe strada sau alte lucruri care m-au deranjat, fie despre lucruri pline de adrenalina, cum au fost calatoriile pe cu barca pe Jiu, cand ne credeam pirati sau escaladarile pe munti cand am stat la masa cu zeii printre nori, fie am scris despre ceea ce se spune prin popr ca e iubire si aici ar fi texte despre gari, surprize cand nimeni nu se asteapta, orasul sublim si plimbari pana acolo (doar ca sa vedem podul turnul si ochii din acoperis), ochi albastri si unele momente pe care nu l-am notat aici, dar au fost si le am imprimate pe cortex.
324 de pseudo texte si cu toate astea, mi-am creat monstrul meu pe care il folosesc cand am nevoie sa-mi spun gandurile, pentru mine, nu pentru altcineva. 
O sa-mi scriu textele si o sa le parcurg de fiecare data cand vreau sa caut ceva din trecut, o sa trec printre texte, ca pe coridorul unui sanatoriu, de unde se aud cuvantari ale unor nebuni ce vorbesc despre vietile de dinainte de a fi internati. 
O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! 

Scrieri din sanatoriu

Peretii albi, murdari de urmele vreunui tantar zdrobit cu palma, ma tin captiv si ii simt cum pe zi ce trece, parca se strang mai mult in jurul meu. Cerul plin de nori de afara, nu il mai vad de mult. In locul sau, desenele tavanului ma privesc de sus.
Si eu zac, intins pe podea, urlu , ma zbat in agonie. Medicamentatia nu isi face efectul, doar imi prelungeste starea de delir.
Ma vad intrun oras cu pavaj de piatra, cladiri vechi cu ochi in acoperis si muzica de pian ce se aude de peste tot. Nu sunt singur, dar nu vad cine e cu mine. Si ma plimb pe strazi inguste si ploua, dar parca aici cand ploua e si mai frumos. Si merg prin ploaie..din ce in ce mai rece....pianul dispare in urletele cuiva...si ma trezesc din nou pe podeaua camerei, cu apa aruncata dintro galeata direct pe mine. E vizita medicului...
Liniste in camera, medicii pleaca, eu raman nemiscat...nu pot nici sa mai tip.
Rasarit de soare, pe varf de munte. La picioarele mele...o mare de nori, ma indeamna sa sar, sa fac o baie in ei. Liniste...atat de liniste incat ma dor urechile de zgomotul facut de bataiile inimii mele. Soarele urca incet incet....cu el odata si marea de nori creste , ca intr-un reflux urias. Si soarele devine din ce in ce mai mic, norii din alb curat devin din ce in ce mai negrii pana cand imi acopera cerul, pamantul, aerul...
Tuna...a 2a vizita a medicului...imi injecteaza otrava zilnica, pe care ei o numesc leac si pleaca.
Ma tarasc langa un perete si imi zgarii povestea cu unghiile, pana cand reusesc sa sparg zidul, sa vad lumina.
Si brusc...sunt in aer, plutesc. Privesc deasupra mea, o aripa protectoare ma tine sa nu cad cu viteza spre pamant. Zbor...Vad lumea de sus acum si sunt in siguranta, aici nu au cum sa ajunga la mine. Rad de fericire in timp ce mai fac un viraj.
Dar ceva nu e bine...prin viteza, pamantul creste sau eu ma apropii de el rapid. Ceva sau cineva mi-a rupt aripa si in cateva secunde o sa-mi zdrobesc corpul de sol.Tip, ma agit in aer dar...caderea e inevitabila.
Ma tresezc transpirat...sunt pe podeaua camerei albe, peretii s-au apropiat si azi mai mult. De pe coridor se aud pasii medicului...Ma duc in coltul camerei si scrijelesc pe perete cu unghiile pline de sange un singur cuvant:


SFARSIT...

Obisnuiam

...sa bat orasul la picioare, sa iau strazile la pas, sa explorez fiecare alee. Obisnuiam sa ma pierd prin jungla de asfalt atunci cand doream liniste. De parca te-ai putea linisti intro jungla....Acum nici agitatia de afara nu ma linisteste, nici macar siguranta camerei nu imi mai da incredere.
Obisnuiam sa urc in trenuri si sa ma pierd pe drumul de fier, sa privesc apusuri din mers, sa vad orase cum se scalda in focul soarelui si se racoresc in inghetul noptii. Acum privesc de la fereastra, acelasi bloc de beton si nu imi dau seama daca e frig, cald, zi sau noapte afara. Nu-mi dau seama nici macar in ce oras sunt, daca am plecat sau daca am ajuns undeva.
Obisnuiam sa imi fac Jiul, marea mea si sa ma simt ca in Vama sau Costnesti sau orinde ma gandeam ca as fi. Nici macar nu mai stiu cum arata plaja aia acum, daca mai exista sau daca Jiul mai curge.
Obisnuiam sa facem lucruri pe loc, de la plecari la munte noapte, pana la gratare facute la sute de kilometri distanta. Acum abia ne mai inalnim la bere in orasul asta mic.
Obisnuiam sa nu fug de probleme, sa incerc sa le rezolv singur, sa lupt, sa trag cu dintii. S-a dus parca cheful ala de a fi razboinic si parca am inceput sa ma resemnez.
Obisnuiam sa...multe...acum nu mai obisnuiesc nimic...

Wherever i may roam

Ar fi ca intro piesa rock, drum, motor, soare în apus. Ar fi ca întrun film în care eroii se intorc acasă, asfalt,  mașini gonind cu viteză. Ar putea fi scena finala înainte sa cadă cortina, cu imaginea drumului in amurg. Ar putea fi orice scenariu,dacă viața mea ar fi un film.
Dar nu e nimic din ce scrie mai sus. E scenariul meu nepublicat, e filmul regizat de mine,  cu singurul meu rol: rolul principal in filmul vieți mele. Acum e scena mea, cu decor cucunoscut de mult. E scena din ffilmele de mai sus, doar ca drumurile de acolo sunt înlocuite de calea ferată, motorul sau mașinile, sunt schimbate cu trenul asta plin de oameni , care merg oriunde. Și unul din ei citește, altul privește un film. Sa le treacă timpul mai repede până la destinatie.
Mie, in schimb....imi place să lungesc durata călătoriei. Asta poate pentru ca nu am o destinație si nici un termen când sa ajung. Deci...mai e mult pana departe?

Aniversara

Acum 320 de pagini in urma, scriam 5 fraze...fara vreun sens, fara vreun mesaj. Dupa 320 de file, nu s-a schimbat nimic. Poate doar volumul frazelor fara mesaj, de la texte de 3 propozitii, am reusit sa depasesc chiar limita de 10, apoi 20 si asa mai departe, folosind chiar cuvinte cu mai mult de 3 silabe. 

De ce am scris in continuare? De ce inca mai scriu (mai rar, dar totusi inca mai scriu) ? 

Pai raspunsul in mare parte ar fi ca aici ma mai descarc. Nu trebuie sa insemne nimic pentru nimeni ce scriu, nu vreau sa traga nimeni vreo concluzie despre ce am scris, cum am scris. Aici ma descarc, imi spun frustrarile (ca deh, sunt un frustrat), aici imi duc monologurile de om nebun. Aici e azilul meu si paginile albe de la inceput sunt camasa mea de forta. Prefer sa le umplu cu prostii, decat sa bat, sa injur sau sa scuip societatea fizic. Si nu vreau niciun raspuns din partea cititorilor...asta in cazul in care citeste cineva aberatiile mele. Daca totusi vede cineva asta si vrea sa comenteze, e liber sa o faca. Accept pareri ca fiind pareri, dar nu le iau in calcul si nu le urmez sfatul. 

Mai scriu, pentru ca in azilul asta de nebun, am si locul vesel, unde fug sa mai scap de anxietate. Scriu si povestioarele mele vesele, despre plimbari, betii, locuri care m-au impresionat, surprinzator...chiar si despre oameni intro maniera pozitiva. 

E locul meu plin de gari, orase cu pavaj, turnuri cu ceas, plaje de jiu, cae bantuite, locul in care imi expun mandria de oltean, e locul meu in care imi arat orientarea religioasa venerand culorile alb-albastre. 

De asta scriu, nu pentru faima, nu pentru a ma da mare, nu pentru a face bani (cica s-ar face bani din chestia asta, dar eu n-am nici macar reclame puse). 

Scriu pentru mine si daca cineva gaseste ceva util aici...sa bage la cap daca vrea. Daca nu, exista mereu optiunea de a inchide pagina, a trage printre dinti un "ce dobitoc" si de a nu mai deschide vreodata textele mele. 

Family business

Timp de 5 ani am lucrat pentru o multinationala (sau ma rog, pentru o companie de origine germana, care are mai multe puncte de lucru deschise prin Germania, Romania si Rusia) si al carei nume nu vreau sa-l mentionez. Nu ca m-as autocenzura, dran-are sens sa fac reclama, fie ea si proasta.
Toate bune si frumoase la inceput, ordine si strictete germana, totul la linie. Asta la prima impresie. De fapt, punctul de lucru de aici era condus (cum e si in prezent) de romani. Si cand zic romani, ma refer la cel care detine pozitia cea mai buna din companie si are si familia toata in pozitiile imediat inferioare lui.
Ca deh, asa e la noi (si ca sa parafraze toti retardatii care au fost o luna in italia si se intorc dupa, fara sa mai stie romana: "ca la romani , la nimeni), in momentul in care ai ajuns intro pozitie superioara, incepi sa-ti aduci neamurile.
Da, recunosc si eu m-am angajat in firma aia tot pe baza partidului PCR (pile, cunostinte, relatii), dar atat. Faptul ca am ramas 5 ani acolo, nu a mai tinut de cine m-a adus, ci doar de modul in care m-am descurcat pe parcurs. N-am avansat, sau nu cred ca se numeste avansare daca am plecat de pe un post unde trageam cu carca, la un post unde trebuia sa trag cu capul.
In schimb, finul , nasului, cumnatului, fratelui, matusii vitrege de a 7 a spita...pai asta e altceva....e normal sa-ti ajuti "rudele", chiar daca sunt incapabili sa isi duca pana la cap o simpla sarcina, sau chiar daca sunt incapabili sa ia singuri decizii, fara sa tipe dupa mami.
Si uite asa,s-a ajuns ca un punct de lucru al unui concern international, sa ajunga o afacere de familie, in care culmea, toti sunt rude, dar totusi si-o trag intre ei.
M-am mutat de acolo, am trecut la o firma ce parea romaneasca. Am zis, ba hai sa incerc ceva autentic. Dar si asta e romaneasca 15% din conducere, restul ...tot nemtii o detin.
Aici am reusit sa aflu de fapt la ce e buna matematica aia cu litere de se invata prin facultati: din 15:% procentul detinut de romani, prin limte din x ce tinde la infinit din integrala de la a la b din procentul total, se pare ca si firma asta e condusa tot in stil romanesc.
Si aici, alta familie. Adica eu inteleg latinitatea din noi si spiritul de Cosa Nostra...dar prea e exagerat. La locul asta de munca, chiar am venit "curat ", nu stiam nici macar despre ce e vorba in ceea ce o sa fac mai departe, dar sa mai cunosc pe cineva.
Am venit singur, altii au plecat, la un momentdat am ramas cel mai vechi. Un fel de Nemuritorul, un Dracula modern, ultimul din neamul meu. M-am gandit ca nemtii sunt oameni buni , care rasplatesc loialitatea si am sperat. Si-apoi am fost lovit de realitate, mai rau decat s-a lovit Schumacher de pietre la sky. Realitatea era ca firma e in proportie de 85% detinuta de nemti, dar restul de 15, care sunt romanii, de fapt conduc.
Din nou afacere de familie, din nou partidul PCR , din nou cunostinta , varului de unchi de dupa matusa bunicii plecata in asia de sud acum 70 de ani, primeste meritele.
Nu a contat faptul ca i-am invatat pe toti cei care s-au plimbat prin firma, nu a contat faptul ca am ramas ultimul si i-am suportat pana acum. Se pare ca nu mi s-a aplicat lozinca aia legata de vinuri: cu cat e mai vechi cu atat e mai bun. Mai degrba m-au vazut acru, ca un vin prost ce se strica cu anii, decat ca pe unul de vita nobila.
Partea buna a afacerilor de familie e faptul ca mereu o sa ai oameni pe care sa-i angajezi sa-ti faca trebaba. Partea proasta e ca cei care conduc afacerile de familie , nu stiu ca in momentul in care un membru nu iti da randamend, poti sa-l dai afara ca sa nu pierzi afacerea. Nu trebuie sa il tii ca pe un parazit si sa lasi pe altii sa faca si treaba lor si a lui. Nu o sa fie profitabil pentru nimeni.
Mai priviti Godfather, mai cititi carile lui Mario Puzo. Invatati ce inseamna Cosa Nostra, La Famillia sau ce mai vreti voi sa stiti despre gangsteri si afaceri de familie.
Nu va mirati cand o sa dati de oameni care nu o sa mai asculte ordine, de oameni care or sa inceapa sa consume fara sa produca. E normal! Nimeni nu munceste degeaba, nimeni nu munceste cand i se fura recompensele!

Cubism

te trezesti si te ridici din cadrul dreptunghiular al patului, apesi pe butonul patrat al alarmei si iesi pe una din laturile camerei spre lumea de dincolo de cub.
pleci dintre cei patru pereti ai tai si te indrepti spre cei patru pereti ai lor, sa de indobitocesti si sa-ti speli creierul de cercuri si sa-mbratisezi patratul.
urci in masina cu linii drepte, conduci pe linie, ajungi in intersectia in unghi drept. pe strada , capete patrate cu minti rotunde, atat de rotunde incat il fac pe zero sa para stramb in fata lor.
ajungi la locul tau de munca, te ajsezi la micul tau birou patrat si 8 ore privesti, dreptunghiul luminos din fata ta. iti mai zboara mintea la un cerc, un triunghi, chiar si o forma mai complexa cateodata, dar vocea cubului cel mare te trezeste la realitate si iti reaminteste ca trebuie sa gandesti doar in colturi, patru colturi, mai exact. tu vrei piramide, sistemul te incurajaza, spunandu-ti ca pentru piramide au nevoie de baza si tu esti baza...adica un mic cub...ce nu se circumscrie intrun cerc. de fapt, te asigura chiar ca  cercul nici nu exista.
te ridici de pe scaun caci e timpul sa pleci spre casa. din nou, condus in linie dreapta, intersectie in unghi de 90, paralelipipedul de apartaente in fata ta, scari dreptunghiulare cu trepte in numar patrat al unei cifre, ce este cubul altei cifre, pana la ultimul etaj. te asezi din nou in cadrul patului ca intrun sicriu in care stai mort doar noaptea, dai drumul la cubul luminos din care iti vorbesc fete patrate si adormi.
Inca o zi in colturi...in patru colturi...

Citadin

Oameni cu capul sub umbrele, se misca grabiti pe trotoarul negru, cautand drumul spre casa. Ploua marunt si toti se feresc de apa. Printre ei, printre umbrele si pasi grabiti, o umbra, cu gulerul hainei ridicat, mainile adanc infipte in buzunar si pasi calculati. Nu cauta drumul spre casa lui...de fapt...nu cauta niciun drum. Il stie de la inceput: trotuar negru plin de balti...alee ingusta pana la intrarea in parcul - pajiste ce inconjoara lacul, un bulevard si apoi a ajuns.

Asteapta un autobuz si cand in sfarsit il vede in statie, se hotaraste sa mearga pe jos. E mai bine asa...se simte mai liber, mai viu. Se simte altfel cand renunta la cutii, fie ele autobuzele, fie ele spatiile inguste de la locul de munca.

Dupa slalomul printre oameni, ajunge intrun final in fata stupului de lumini si incepe sa caute cu privirea o camera anume. Un etaj, doua...trei....apoi stanga, dreapta si din nou de la parter pana pe acoperis. 

Cauta camera veche...insa...lumina e stinsa acolo, draperiile trase si nimic nu pare sa mai traiasca dincolo de fereastra. 

Si se trezeste brusc intro cafenea, afara nu mai ploua si pianul alb plange in colt. Orasul se vede de la fereastra, afara se aude tropaitul cailor pe pavajul de piatra cubica. Ceasul de pe turnul bisericii arata ora 21:01. Priveste in jur si nu intelege nimic; unde sunt vehiculele ciudate, care mergeau fara sa fie trase de cai, unde e stupul ala mare in care pareau sa traiasca peste 100 de suflete? Unde e aleea ingusta si parcul - pajiste? Sa fi fost o premonitie din viitor sau un vis din trecut?  

Cade pe ganduri, se lasa dus de notele din pian si simte in aer o aroma de vanilie. Si il simte din ce in ce mai intens, desi e decat el si pianistul in cafenea. 

Deschide fereastra, caci simte ca se sufoca si trage puternic aer in piept. Dar parca e si mai puternica afara aroma. Si parca acum are si voce, fantasma asta. Aude pasi pe pavajul de sub fereastra, insa...nu e nimeni...Priveste spre turnul bisericii si parca la una din ferestre...parca...e ...cine...ce...parca e ceva acolo! 

Pianul isi termina melodia intro nota grava... capul de pe masa se ridica brusc si priveste speriat in jur...dar nu e niciun pian...nicio cafenea intrun oras cu strazi pavate si biserica cu turn...

Afara ploua marunt si el e intrun bar slab luminat, intrun oras fara parc cu pajiste mare, fara pavaj pe strazi sau biserici cu turn...

Pianul nu canta aici, aroma de vanilie nu se simte in aer....ceasul in schimb, ceasul e 21.01...