30

 

 L-am cunoscut pe Cosmin acum foarte mult timp. De fapt, il stiu de-o viata. Am crescut impreuna. Il stiu de cand era mic si juca calusul in patutul lui, tinut de manutele lui mici, de tatal sau. Il stiu cum radea si topaia urmarind cu privirea fiecare miscare a tatalui lui. Il stiu de cand mama sa ii intindea mainile , ca el sa faca primii pasi spre ea. Si el era mic si tot un zambet si ea era tanara si frumoasa si il iubea cum il iubeste si acum.
    L-am urmarit apoi pe Cosmin in anii de scoala, acolo unde si-a inceput clasa intai un pic altfel fata de ceilalti copii. El era singurul care stia bancuri si nu ii placeau poeziile, asa ca prima "poezie "spusa la scoala, a fost un banc. Pentru ca asta invatase mai repede inainte de scoala, bancuri. De la tatal lui, care il lua peste tot cu el si i-a aratat lumea, in toate straturile ei. El i-a aratat cum e sa vorbesti cu un om important si sa nu te pierzi in fata lui, tot el i-a arata cum sa te comporti si cu cineva care e mai jos decat tine. De aici Cosmin a invatat curajul si orgoliul.
    L-am intalnit pe Cosmin la tara, in vacantele de vara. Acolo era mai tot timpul si desi Cosmin nu are frati, primul lui frate a fost varul sau. Se jucam impreuna, se certau, se bateau , se impacau . Imparteau tot exact ca fratii. Cosmin a invatat sa-mparta de la bunica lui. Tot ea, i-a vorbit prima data de credinta si Dumnezeu, tot ea l-a inavat prima rugaciune. Vad si acum imaginea de seara cu cei doi copii si bunica lor, facandu-si rugaciunea. Si a doua zi , Cosmin pleca in padure impreuna cu varul lui si bunicul. Aici a invatat sa iubeasca natura, de la bunicul lui.
    Apoi Cosmin a crescut. A iesit din cartier. SI-a cunoscut alti frati cand a ajuns la liceu. Si-a marit familia si au ramas impreuna pana in zilele noastre. Am fost cu el cand plec cu fratii in plimbari cu trenul stabilite peste noapte. Am cautat impreuna fantome prin case bantuite , am navigat pe ape, am urcat munti impreuna. Si chiar daca unii din frati au plecat in alte locuri, stiu ca ei sunt langa el. Si chiar daca nu suna, el stie ca oricand ar vorbi , ors a poarte conversatii ca si cand nu au plecat niciodata.
    Si l-am vazut pe Cosmin , iubind. A tinut la toate, pe unele le-a iubit , dupa altele a suferit. Mergeam cu el pe tren cand isi cauta iubirea in alte orase, cand facea surprize de la distanta sau cand se bucura de surprizele oferite. Imi povestea cum dupa ce esuase cumva in unele relatii s-a inchis si nu si-a mai exprimat sentimentele. Ii era frica, vorbea rar si cu mine despre asta. Imi spunea ca a regretat unele lucruri facute, dar totodata nu isi calca pe orgoliu sa se intoarca de unde a plecat sau mai degraba de unde a fost lasat. Stiu sigur ca le-a iubit pe toate chiar daca nu a spus-o cu voce tare.
    Cosmin munceste de la 21 de ani. Ne trezeam impreuna dimineata de dimineata la 4:30 si injuram corporatiile, dar totusi urcam in speciala si cu castile pe cap ignoram impreuna lumea matinala. Nici mie , nici lui nu ne place trezitul dimineata. Au fost ani frumos in acelasi loc de munca, unde a intalnit cateva persoane interesante. Dar trezitul la 4:30 l-a afectat cumva pe Cosmin. A urmat sa renunte la facultatea de aici ca sa incerce o idee. A plecat la Timisoara, dar fara familie, frati, iubita de atunci, nu a rezistat mult. Asa ca  s-a intors pe pamantul oltenesc.
    Si asta il face sa fie cumva mai altfel, pentru ca dupa incercarea cu facultatea de la Timisoara, a incercat din nou la alta in Craiova. Si la alta si la alta si la alta...Se pare ca educatia de stat nu era ceea ce cauta. Dar asta nu inseamna ca e un tip prost. Lenes da, delasator, da, dar prost in niciun caz.
    L-am vazut pe Cosmin si cand a plecat singur sa se regaseasca cumva. Nici macar nu am mai mers cu el , dar stiu prin ce a trecut si cum s-a schimbat. Cum a trecut de la ala catodata morocanosul si carcotasul , la cel care incearca sa inteleaga fiecare om in parte si care vrea sa constientizeze ca fiecare are lupta lui. L-am vazut trecand prin depresii cand nimic din viata lui nu iesea cum ar trebuii. L-am vazut cum s-a ridicat de atatea ori dupa ce a fost lovit.
Si pentru ca a atins nivelul 30 (e pasionat de jocuri Cosmin asta. El nu imbatraneste, doar creste in level) , eu va multumesc pentru ce e acum: multumesc mamei lui pentru ca l-a invatat sa fie bun, multumesc tatalui lui pentru ca i-a aratat lumea si la invatat sa aibe coloana. Multumesc bunicilor lui ca l-au invatat sa creada , sa iubeasca orice fiinta. Multumesc fratilor lui, care au fost langa el si care nu au plecat niciodata. Multumesc fostelor lui, pentru momentele in care era fericit cu ele, dar si pentru momentele cand nu au mai fost impreuna. Asta l-a invatat sa mearga mai departe. Multumesc tuturor, in numele lui. El e mai tacut, vorbeste doar cu mine, dar stiu ca astea ar fi si cuvintele lui.

La multi ani, Cosmin!

Prietenul tau, A.

Repeta dupa mine: Sunt liber!

Alarma de la Sony, te trezeste mecanic. Te tarasti pana la baie, din oglinda te priveste un chip mahmur. Colgate, Listerine si afara din baie. Repede in drum spre iesire, bagi un Jacobs. Ford (sau orice alta marca de masina), ajungi la munca. Windos, clienti tampiti, roboti care vin la alt robot sa-si descarce nervii. Pauza, KFC si de data asta un Nescafe. Reiei activitatea din cubicalul tau, Windos din nou, roboti din nou. Privesti Casio de la mana, 5:00 PM. cheie in contact, drum spre casa. Mai faci cu mana la camera video, de pe stalpul din intersectie, mai incetinesti cand treci pe langa politie, caci si ei te vegheaza.
Auchan, Kaufland sau orice magazin. Si aici, din nou ai de luat o gramada de marci si branduri. Pizza acasa, Silva la doza, privesti cu creierul gol la Samsungul din sufragerie.
Sony suna, un prieten: hai la un Golden! Te imbraci: Nike, Puma si iesi. Castile Beats By Dre pe urechi, mainile adanc bagate in buzunar. Iti feresti ochii de firmele luminoase, fiecare semnalizand ceea ce iti trebuie tie. Toate te cheama si te mint ca au cea mai buna solutie pentru tine.
Lumea e comert, toti cumpara si vand ceva. Marca dupa marca, brand dupa brand, iti controleaza viata din prima clipa a diminetii pana in ultimul moment al zilei, cand inainte de a pune capul pe perna, iti setezi mecanic ora la care sa te trezeasca tehnologia dimineata.
Intimitate e posibil sa nu mai ai nici macar in baie, pentru ca si acolo ai telefonul cu tine. Fratele cel mare e mai real decat in 1984.
Tu nu mai cumperi lucruri, ele te cumpara pe tine. Stai la cozi interminabile sa cumperi primul model de telefon. Te inghesuii in magazine sa prinzi "reduceri"la orice cacat, care nu iti trebui, dar totusi il vrei. Ispita e reala si ispita profita.
Ai camere video peste tot si nu sunt de supraveghere. Oricum daca patesti ceva, dovezile sunt neclare. Dar cineva trebuie sa vada pe unde esti mereu.
Libertatea si conceptul de independenta sunt cele mai mari iluzii ale lumii moderne. Nu esti liber atat timp cat depinzi de cele mai stupide lucruri.
Nu esti liber cand esti supravegheat la orice pas. La fel ca un animal la zoo, esti inchis, cu diferenta ca tu nu vezi marginile custii.
Ochiul din cer nu e Sauron, dar totusi vede tot , stie tot. Si fara sa iti dai seama, chiar si tu vinzi. Vinzi informatii despre cel de langa tine. Dai drumul la o barfa, imprastii un zvon , tot sub falsa iluzie a libertatii: "sunt liber sa zic ce vreau".
Nu spui niciodata ce vrei tu, spui doar ce se vrea ca tu sa spui.

"Maselor li se poate acorda libertatea gandirii, pentru ca ele nu gandesc"

                                                                                               G. Orwell

325

Am inceput sa scriu in joaca, azi un cuvant, maine o propozitie, poimaine o fraza...si din text in tex, am observat ca incepe sa-mi placa. De la 3 puncte de suspensie si 10 fraze simple, plus o poza pusa asa doar ca sa fie, am ajuns la texte mai complexe, unele simboliste, altele scrise la betie si pe care doar eu le-am inteles. 
Am inceput sa scriu mai bine, textele nu le faceam pentru el, ea sau pentru tine, am lasat cuvintele sa curga pentru mine. 
Am vrut sa am ceva care sa-mi aminteasca de momente, sa pot sa revad cumva fragmente din trecut, fie ele bune sau rele. 
Am scris aici si mi-am descarcat frustrarile, supararile, bucuriile. Si n-a fost doar despre mine. A fost despre cei care au fost complici la starile mele, de la persoane care imi spuneau "la revedere"de pe un peron de gara, pana la prieteni care mi-au devenit frati, de la foste la actuale si apoi iar la foste. A fost despre toate astea. Despre nopti pierdute la mal de Jiu, despre Sibiu, despre locuri in care am pasit si m-au marcat. 
Despre toate astea si multe altele pe care poate le-am omis, despre toate astea am scris cateva fraze, ca sa le recitesc si sa revad filmele de atunci si altadata.
N-am cautat admiratie din partea nimanui si nu m-au deranjat nici criticile, atunci cand au fost. Mi-am scris textele ca pe un jurnal, scris de un capitan de vas, ca sa-l recitesc atunci cand corabia mi se scufunda. 
Uneori, m-am folosit de ce puteam sa debitez, ca sa imi arat nemultumirile fata de lumea din jurul meu, doar ca sa imi descarc nervii intrun mod creativ. Si poate am deranjat si ma bucur, asa stiu ca mi-am atins tinta.
Conceptul de Al33cs, a fost creeat ca un alter ego pentru Cosmin. Ce experimenta Cosmin ziua, Al33cs punea pe foi (virtuale) noaptea. Un fel de monstru al doctorului Frankenstein, ce a prins viata din nimic, dar totusi viu. 
Cum spuneam, am inceput cu fraze scurte, mai un clip de pe youtube, mai o melodie si o poza pusa aiurea, dar cand am simtit nevoia sa las textul sa curga, a curs cu un debit ca Dunarea. Si din nou zic, l-am lasat sa curga pentru mine, n-am acceptat alte ambarcatiuni sa pluteasca, caci doar eu am putut sa fac rafting pe apele lui tulburi si sa merg mai departe prin mijlocul torentului. Si daca nave de croaziera au navigat pe langa mal, nu le-am luat in seama...nu navigau cu mine, doar ma priveau si se amuzau de cum intru sub apa si sunt purtat de val. Si de multe ori, valul de m-a innecat, m-a scos la mal si-am continuat...despre asta e conceptul Al33cs .
Atunci cand Cosmin pateste ceva, Al33cs lupta. Si nu sunt schizofrenic, n-am mai multe personalitati, dar ce se intampla in scris, previne mai multe lucruri sa se intample in realitate. Pentru ca nu e legal sa lovesti unii oameni in fata, nu e legal sa incendiezi tot si sa pleci in lume. Poate nu e acceptat sa-ti exprimi nicun fel de sentiment normal. 
Am scris mai tot timpul cand am simtit emotii puternice, fie ura (asta o simti cel mai rapid) pentru lumea de langa mine, vorbind aici de la intamplari de la locurile de munca, cocalari de pe strada sau alte lucruri care m-au deranjat, fie despre lucruri pline de adrenalina, cum au fost calatoriile pe cu barca pe Jiu, cand ne credeam pirati sau escaladarile pe munti cand am stat la masa cu zeii printre nori, fie am scris despre ceea ce se spune prin popr ca e iubire si aici ar fi texte despre gari, surprize cand nimeni nu se asteapta, orasul sublim si plimbari pana acolo (doar ca sa vedem podul turnul si ochii din acoperis), ochi albastri si unele momente pe care nu l-am notat aici, dar au fost si le am imprimate pe cortex.
324 de pseudo texte si cu toate astea, mi-am creat monstrul meu pe care il folosesc cand am nevoie sa-mi spun gandurile, pentru mine, nu pentru altcineva. 
O sa-mi scriu textele si o sa le parcurg de fiecare data cand vreau sa caut ceva din trecut, o sa trec printre texte, ca pe coridorul unui sanatoriu, de unde se aud cuvantari ale unor nebuni ce vorbesc despre vietile de dinainte de a fi internati. 
O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! 

Scrieri din sanatoriu

Peretii albi, murdari de urmele vreunui tantar zdrobit cu palma, ma tin captiv si ii simt cum pe zi ce trece, parca se strang mai mult in jurul meu. Cerul plin de nori de afara, nu il mai vad de mult. In locul sau, desenele tavanului ma privesc de sus.
Si eu zac, intins pe podea, urlu , ma zbat in agonie. Medicamentatia nu isi face efectul, doar imi prelungeste starea de delir.
Ma vad intrun oras cu pavaj de piatra, cladiri vechi cu ochi in acoperis si muzica de pian ce se aude de peste tot. Nu sunt singur, dar nu vad cine e cu mine. Si ma plimb pe strazi inguste si ploua, dar parca aici cand ploua e si mai frumos. Si merg prin ploaie..din ce in ce mai rece....pianul dispare in urletele cuiva...si ma trezesc din nou pe podeaua camerei, cu apa aruncata dintro galeata direct pe mine. E vizita medicului...
Liniste in camera, medicii pleaca, eu raman nemiscat...nu pot nici sa mai tip.
Rasarit de soare, pe varf de munte. La picioarele mele...o mare de nori, ma indeamna sa sar, sa fac o baie in ei. Liniste...atat de liniste incat ma dor urechile de zgomotul facut de bataiile inimii mele. Soarele urca incet incet....cu el odata si marea de nori creste , ca intr-un reflux urias. Si soarele devine din ce in ce mai mic, norii din alb curat devin din ce in ce mai negrii pana cand imi acopera cerul, pamantul, aerul...
Tuna...a 2a vizita a medicului...imi injecteaza otrava zilnica, pe care ei o numesc leac si pleaca.
Ma tarasc langa un perete si imi zgarii povestea cu unghiile, pana cand reusesc sa sparg zidul, sa vad lumina.
Si brusc...sunt in aer, plutesc. Privesc deasupra mea, o aripa protectoare ma tine sa nu cad cu viteza spre pamant. Zbor...Vad lumea de sus acum si sunt in siguranta, aici nu au cum sa ajunga la mine. Rad de fericire in timp ce mai fac un viraj.
Dar ceva nu e bine...prin viteza, pamantul creste sau eu ma apropii de el rapid. Ceva sau cineva mi-a rupt aripa si in cateva secunde o sa-mi zdrobesc corpul de sol.Tip, ma agit in aer dar...caderea e inevitabila.
Ma tresezc transpirat...sunt pe podeaua camerei albe, peretii s-au apropiat si azi mai mult. De pe coridor se aud pasii medicului...Ma duc in coltul camerei si scrijelesc pe perete cu unghiile pline de sange un singur cuvant:


SFARSIT...

Obisnuiam

...sa bat orasul la picioare, sa iau strazile la pas, sa explorez fiecare alee. Obisnuiam sa ma pierd prin jungla de asfalt atunci cand doream liniste. De parca te-ai putea linisti intro jungla....Acum nici agitatia de afara nu ma linisteste, nici macar siguranta camerei nu imi mai da incredere.
Obisnuiam sa urc in trenuri si sa ma pierd pe drumul de fier, sa privesc apusuri din mers, sa vad orase cum se scalda in focul soarelui si se racoresc in inghetul noptii. Acum privesc de la fereastra, acelasi bloc de beton si nu imi dau seama daca e frig, cald, zi sau noapte afara. Nu-mi dau seama nici macar in ce oras sunt, daca am plecat sau daca am ajuns undeva.
Obisnuiam sa imi fac Jiul, marea mea si sa ma simt ca in Vama sau Costnesti sau orinde ma gandeam ca as fi. Nici macar nu mai stiu cum arata plaja aia acum, daca mai exista sau daca Jiul mai curge.
Obisnuiam sa facem lucruri pe loc, de la plecari la munte noapte, pana la gratare facute la sute de kilometri distanta. Acum abia ne mai inalnim la bere in orasul asta mic.
Obisnuiam sa nu fug de probleme, sa incerc sa le rezolv singur, sa lupt, sa trag cu dintii. S-a dus parca cheful ala de a fi razboinic si parca am inceput sa ma resemnez.
Obisnuiam sa...multe...acum nu mai obisnuiesc nimic...

Wherever i may roam

Ar fi ca intro piesa rock, drum, motor, soare în apus. Ar fi ca întrun film în care eroii se intorc acasă, asfalt,  mașini gonind cu viteză. Ar putea fi scena finala înainte sa cadă cortina, cu imaginea drumului in amurg. Ar putea fi orice scenariu,dacă viața mea ar fi un film.
Dar nu e nimic din ce scrie mai sus. E scenariul meu nepublicat, e filmul regizat de mine,  cu singurul meu rol: rolul principal in filmul vieți mele. Acum e scena mea, cu decor cucunoscut de mult. E scena din ffilmele de mai sus, doar ca drumurile de acolo sunt înlocuite de calea ferată, motorul sau mașinile, sunt schimbate cu trenul asta plin de oameni , care merg oriunde. Și unul din ei citește, altul privește un film. Sa le treacă timpul mai repede până la destinatie.
Mie, in schimb....imi place să lungesc durata călătoriei. Asta poate pentru ca nu am o destinație si nici un termen când sa ajung. Deci...mai e mult pana departe?

Aniversara

Acum 320 de pagini in urma, scriam 5 fraze...fara vreun sens, fara vreun mesaj. Dupa 320 de file, nu s-a schimbat nimic. Poate doar volumul frazelor fara mesaj, de la texte de 3 propozitii, am reusit sa depasesc chiar limita de 10, apoi 20 si asa mai departe, folosind chiar cuvinte cu mai mult de 3 silabe. 

De ce am scris in continuare? De ce inca mai scriu (mai rar, dar totusi inca mai scriu) ? 

Pai raspunsul in mare parte ar fi ca aici ma mai descarc. Nu trebuie sa insemne nimic pentru nimeni ce scriu, nu vreau sa traga nimeni vreo concluzie despre ce am scris, cum am scris. Aici ma descarc, imi spun frustrarile (ca deh, sunt un frustrat), aici imi duc monologurile de om nebun. Aici e azilul meu si paginile albe de la inceput sunt camasa mea de forta. Prefer sa le umplu cu prostii, decat sa bat, sa injur sau sa scuip societatea fizic. Si nu vreau niciun raspuns din partea cititorilor...asta in cazul in care citeste cineva aberatiile mele. Daca totusi vede cineva asta si vrea sa comenteze, e liber sa o faca. Accept pareri ca fiind pareri, dar nu le iau in calcul si nu le urmez sfatul. 

Mai scriu, pentru ca in azilul asta de nebun, am si locul vesel, unde fug sa mai scap de anxietate. Scriu si povestioarele mele vesele, despre plimbari, betii, locuri care m-au impresionat, surprinzator...chiar si despre oameni intro maniera pozitiva. 

E locul meu plin de gari, orase cu pavaj, turnuri cu ceas, plaje de jiu, cae bantuite, locul in care imi expun mandria de oltean, e locul meu in care imi arat orientarea religioasa venerand culorile alb-albastre. 

De asta scriu, nu pentru faima, nu pentru a ma da mare, nu pentru a face bani (cica s-ar face bani din chestia asta, dar eu n-am nici macar reclame puse). 

Scriu pentru mine si daca cineva gaseste ceva util aici...sa bage la cap daca vrea. Daca nu, exista mereu optiunea de a inchide pagina, a trage printre dinti un "ce dobitoc" si de a nu mai deschide vreodata textele mele. 

Family business

Timp de 5 ani am lucrat pentru o multinationala (sau ma rog, pentru o companie de origine germana, care are mai multe puncte de lucru deschise prin Germania, Romania si Rusia) si al carei nume nu vreau sa-l mentionez. Nu ca m-as autocenzura, dran-are sens sa fac reclama, fie ea si proasta.
Toate bune si frumoase la inceput, ordine si strictete germana, totul la linie. Asta la prima impresie. De fapt, punctul de lucru de aici era condus (cum e si in prezent) de romani. Si cand zic romani, ma refer la cel care detine pozitia cea mai buna din companie si are si familia toata in pozitiile imediat inferioare lui.
Ca deh, asa e la noi (si ca sa parafraze toti retardatii care au fost o luna in italia si se intorc dupa, fara sa mai stie romana: "ca la romani , la nimeni), in momentul in care ai ajuns intro pozitie superioara, incepi sa-ti aduci neamurile.
Da, recunosc si eu m-am angajat in firma aia tot pe baza partidului PCR (pile, cunostinte, relatii), dar atat. Faptul ca am ramas 5 ani acolo, nu a mai tinut de cine m-a adus, ci doar de modul in care m-am descurcat pe parcurs. N-am avansat, sau nu cred ca se numeste avansare daca am plecat de pe un post unde trageam cu carca, la un post unde trebuia sa trag cu capul.
In schimb, finul , nasului, cumnatului, fratelui, matusii vitrege de a 7 a spita...pai asta e altceva....e normal sa-ti ajuti "rudele", chiar daca sunt incapabili sa isi duca pana la cap o simpla sarcina, sau chiar daca sunt incapabili sa ia singuri decizii, fara sa tipe dupa mami.
Si uite asa,s-a ajuns ca un punct de lucru al unui concern international, sa ajunga o afacere de familie, in care culmea, toti sunt rude, dar totusi si-o trag intre ei.
M-am mutat de acolo, am trecut la o firma ce parea romaneasca. Am zis, ba hai sa incerc ceva autentic. Dar si asta e romaneasca 15% din conducere, restul ...tot nemtii o detin.
Aici am reusit sa aflu de fapt la ce e buna matematica aia cu litere de se invata prin facultati: din 15:% procentul detinut de romani, prin limte din x ce tinde la infinit din integrala de la a la b din procentul total, se pare ca si firma asta e condusa tot in stil romanesc.
Si aici, alta familie. Adica eu inteleg latinitatea din noi si spiritul de Cosa Nostra...dar prea e exagerat. La locul asta de munca, chiar am venit "curat ", nu stiam nici macar despre ce e vorba in ceea ce o sa fac mai departe, dar sa mai cunosc pe cineva.
Am venit singur, altii au plecat, la un momentdat am ramas cel mai vechi. Un fel de Nemuritorul, un Dracula modern, ultimul din neamul meu. M-am gandit ca nemtii sunt oameni buni , care rasplatesc loialitatea si am sperat. Si-apoi am fost lovit de realitate, mai rau decat s-a lovit Schumacher de pietre la sky. Realitatea era ca firma e in proportie de 85% detinuta de nemti, dar restul de 15, care sunt romanii, de fapt conduc.
Din nou afacere de familie, din nou partidul PCR , din nou cunostinta , varului de unchi de dupa matusa bunicii plecata in asia de sud acum 70 de ani, primeste meritele.
Nu a contat faptul ca i-am invatat pe toti cei care s-au plimbat prin firma, nu a contat faptul ca am ramas ultimul si i-am suportat pana acum. Se pare ca nu mi s-a aplicat lozinca aia legata de vinuri: cu cat e mai vechi cu atat e mai bun. Mai degrba m-au vazut acru, ca un vin prost ce se strica cu anii, decat ca pe unul de vita nobila.
Partea buna a afacerilor de familie e faptul ca mereu o sa ai oameni pe care sa-i angajezi sa-ti faca trebaba. Partea proasta e ca cei care conduc afacerile de familie , nu stiu ca in momentul in care un membru nu iti da randamend, poti sa-l dai afara ca sa nu pierzi afacerea. Nu trebuie sa il tii ca pe un parazit si sa lasi pe altii sa faca si treaba lor si a lui. Nu o sa fie profitabil pentru nimeni.
Mai priviti Godfather, mai cititi carile lui Mario Puzo. Invatati ce inseamna Cosa Nostra, La Famillia sau ce mai vreti voi sa stiti despre gangsteri si afaceri de familie.
Nu va mirati cand o sa dati de oameni care nu o sa mai asculte ordine, de oameni care or sa inceapa sa consume fara sa produca. E normal! Nimeni nu munceste degeaba, nimeni nu munceste cand i se fura recompensele!

Cubism

te trezesti si te ridici din cadrul dreptunghiular al patului, apesi pe butonul patrat al alarmei si iesi pe una din laturile camerei spre lumea de dincolo de cub.
pleci dintre cei patru pereti ai tai si te indrepti spre cei patru pereti ai lor, sa de indobitocesti si sa-ti speli creierul de cercuri si sa-mbratisezi patratul.
urci in masina cu linii drepte, conduci pe linie, ajungi in intersectia in unghi drept. pe strada , capete patrate cu minti rotunde, atat de rotunde incat il fac pe zero sa para stramb in fata lor.
ajungi la locul tau de munca, te ajsezi la micul tau birou patrat si 8 ore privesti, dreptunghiul luminos din fata ta. iti mai zboara mintea la un cerc, un triunghi, chiar si o forma mai complexa cateodata, dar vocea cubului cel mare te trezeste la realitate si iti reaminteste ca trebuie sa gandesti doar in colturi, patru colturi, mai exact. tu vrei piramide, sistemul te incurajaza, spunandu-ti ca pentru piramide au nevoie de baza si tu esti baza...adica un mic cub...ce nu se circumscrie intrun cerc. de fapt, te asigura chiar ca  cercul nici nu exista.
te ridici de pe scaun caci e timpul sa pleci spre casa. din nou, condus in linie dreapta, intersectie in unghi de 90, paralelipipedul de apartaente in fata ta, scari dreptunghiulare cu trepte in numar patrat al unei cifre, ce este cubul altei cifre, pana la ultimul etaj. te asezi din nou in cadrul patului ca intrun sicriu in care stai mort doar noaptea, dai drumul la cubul luminos din care iti vorbesc fete patrate si adormi.
Inca o zi in colturi...in patru colturi...

Pe o notă de pian

Frunze moarte, ude, hepatice se împrăștie pe asfalt. Treci prin ele, cu gulerul hainei ridicat și mâinile adânc bagate in buzunar.
Vezi soarele în apus cum inroseste cerul și da foc norilor.
Și ai vrea să fie iar apusul ala în care ploua cu note muzicale dintru pian, tu stai la masa mica de metal si o privești cum se lasa dusă de muzică. Soarele coboară și coboară și arde ochii din acoperiș, ochi ce veghează orașul.
Pianul ridică note spre cer și le coboară pe străzile pavate. Tu o privești, ea te privește, apusul va îmbracă în foc, ploaia va spală păcatele și voi.... Voi sunteți doi oameni simpli intrun oraș vechi.
Frunze moarte, galbene, uscate.... Se lipesc de picioare, ploaia rece îți lovește fața....și tu,  tu cauți cafeneaua cu pian, cu apus de soare și ploaie de note...
Cafenea uitată pe terasele unui oraș antic, uitat in marginea minții.

Published with Blogger-droid v2.0.10

Mon(day)otonie

     

Ca-ntro piesa veche de rap, e iarasi luni...si iar ai in cap minciuni, promisiuni. E iar inceput de saptamana cand vrei sa le faci pe toate, dar esti mahmur, ai capul mare dupa noaptea trecuta cand te-ai bagat sa dormi la ora 4, dupa n-spe beri.
Si iti faci cafeaua tare, dai drumul la muzica si te pregatesti pentru o noua zi. O sa-ti reiei iar activitatile monotone de robot. Serviciul ala la care muncesti pentru altii, sefi analfabeti, ce vor sa te spele pe creier zilnic, targete si alte cacaturi.
Deschizi fereastra sa inspiri aerul diminetii, dar tot ce tragi in piept e mizeria, jegul si realitatea ce te inconjoara.
Oameni grabiti strabat trotuarele, masini claxoneaza, soferi se injura...si tu...tu stai si privesti de sus spectacolul, inca nu iei parte la el.
Inchizi ferastra si tragi draperia...parca nu vrei sa mai vezi nimic din lumea asta mecanica. Nu vrei sa-ti sune telefonul, nu vrei sa pornesti televizorul, nu vrei nimic. Esti satul de corporatii, de robotii lor care ne sclavesc si ne ingradesc drepturile. Esti satul de cancanuri si barfe mondene, de scandalurile din media, de toate. Esti satul sa iti arunci doza goala de bere lasata pe masa de aseara si sa o inlocuiesti cu cana de cafea. In sinea ta esti tot un robot, chiar daca vrei sa evadezi.
Si iti aduci aminte de ce te-a invatat tatal tau (in afara de a bea bere, ti-a mai transmis si alte informatii): te-a invatat despre demnitate si de a face tot timpul ce-ti place tie, nu altora. Si iti promiti ca o sa-i pui in practica sfatul , dar nu o faci decat in ultimul moment cand deja te calca destui in picioare, atunci fiind doar un moment de rabufnire.
Stai...mai arunci un ochi de dupa draperie...e tot luni...tot innorat...tot o lume mecanica...

Flori de mucegai

Ploaia asta care tot cade si cade si cade, nu o sa nasca nimic bun. Ori e potop si o sa murim cu totii innecati, asta probabil fiind cea mai buna varianta, fie se retrag apele si in urma lor o sa ramana namolul si mucegaiul. Si atunci va fi vai de noi ca si natie!
Virusi si bacterii or sa se dezvolte si or sa ne infesteze mintea si sufletul ca o molima apocaliptica. O sa ne mancam intre noi, mai rau de cat o facem acum, caci mucegaiurile se vor intinde pana in adancul sufletelor noastre, mancandu-ne din interior si obligandu-ne sa cautam alte suflete sa le devoram.
Mame tinere cu copii schiloditi, vor privi neputincioase cum raul trece nepasator pe langa ele, cu hainele curate, in timp ce ele se zbat prin namol. Batrani infometati vor arunca priviri timide, catre mesele celor ce s-au vandut molimei, plangand. Si ca sa supravietuim si noi, probabil ca ne vom injecta molima, vom deveni indiferenti la raul din jur si o sa ne inchinam partii materiale a lumii. O sa imbracam costumil negru, o sa uitam sa vorbim si sa scriem corect si o sa ne stabilm in fruntea maselor de prosti, inrobindu-i si tratandu-i ca pe sclavi, ca sa faca bani pentru noi. O sa inchidem ochii cand or sa ceara ceva, ba mai mult o sa le luam si ceea ce au. Ne vor privi neputinciosi , vor implora si apoi.... Resemnare...
Flori de mucegai, florile raului...

Octombrie

Ploua, ploua, ploua...vreme de...inceput de toamna, nu de betie. Si ploaia asta care cade intruna de cateva zile buna, de ce nu spala tot? Pacate, mizeria din sufletu oamenilor, ura dintre ei? Spala doar strazile si curata asfaltul, strangand pe gurile de canalizare, torente de gunoaie.
Dar gunoaiele adevarate de ce nu le ia? Gunoaie de gen: Voiculescu, Iliescu, Radulescu si altii care se termina in "escu"si nu numai?
De ce nu le ridica torentii: X5-urile, parvenitilor care stau la semafoare la caldura, in timp ce mame cersetoare isi tarasc plozii prin ploaie, sa cerseasca un ban?
Pantofii lor nu stiu sa calce in namol sau singurul namol pe care il suporta e cel de la Techirghiol si ala cumparat de la alti oameni sarmani care il colecteaza si il vand apoi in sticle de pastic pentru o paine?
Ploaia asta care nu se mai opreste, de ce nu ridica un al 2 lea potop sa innece odata ce nu ar trebui sa traiasca? Sa se salveze 2 cate 2 , cine merita sa ramana in viata si restul...sa ramana intre valuri, sa tipe, sa se zbata in agonie, vazand cum toti cei la fel ca ei, mor in jurul lor.
Sau hai mai bine sa le dam iluzia ca se pot salva de la innec si sa construim un vas pentru ei. Un Titanic modern, in care sa se stranga toti si apoi, dupa ce s-au vazut toti salvat si respira usurati, razand de cei ce nu au mai avut loc langa ei...ii strtivim de un iceberg. Cu toate barcile de salvare sparte si fara veste de salvare, sa-i vedem atunci cum ii mai pot ajuta banii si tot ce au furat de la sarmani.
Ploua, ploua, ploua....

27

I-am facut pe fraieri! Pe toti 27...acum stau linistit, imi beau cafeaua , in fotoliul din odaie, cum era versu...privesc stirile politice, ca de...de la o anumita varsta incepe sa te intereseze mai mult politica si ma relaxez ca un batran senil ce sunt.
Si totusi, lasand gluma la o parte...azi luati si beti, distrati-va! E sarbatoare nationala, da ce zic eu nationala, mondiala...E ziua Sfantului si Marelui EU!!!
Lumina, caldura, apa calda si tot ce va mai doriti, sa vi se intample si voua!
La multi ani!

Vis in realitate

Tu crezi ca asta e dreptate? Muncesti 8-9 ore la firme de prin state, pentru vise furate si apoi cand vezi plata pe state, iti vine sa tipi, sa urlii si injuri si injurul tau nu e nimeni. Sunt doar alti derbedei platiti la fel ca tine, in timp ce seful tau rade cu buzunarele pline.
Si tragi pe coate zilnic, dar nu se schimba nimic, doar ore suplimentare poate fara nicio motivare. Termini munca, te orpesti la un loto, iti mai incerci norocul si saptamana asta, dar la cum ti-a mers pana acum viata asta, stii ca norocul tau si-a dat de mult demisia si acum e angajat la patronii tai.
Te indrepti spre casa si aici nu mai e nimic dulce de mult. Cutia postala plina de facturi (doar CEZ, RDS si cateva banic iti mai scriu), nici nu le deschizi, doar le arunci pe masa. Deschizi fereastra si privesti lumea de sus, nu pentru ca esti cineva ci pentru ca acolo stai: la ultimul etaj intr-un bloc comunist din craiovita, cu izolatie proasta si prin care ploua cand se mai pune vreo furtuna.
Ai vrea sa fugi, sa pleci oriunde, sa iti faci bagajul si sa sari in primul tren venit in gara, dar la ce noroc ai, probabil o sa fie un personal care te lasa in prima halta de la iesire din oras.
Intins pe pat, inchizi ochii si ii deschizi in repetate randuri, tot sperand ca ai doar un vis si ca nu e viata ta, ceea ce se intampla acum.

Dar visul asta e chiar realitatea si de fapt cosmarurile tale tin de fantastic. Cand dormi esti de fapt plecat departe si e totul bine, ai familia langa tine, ai oamenii care conteaza alaturi. Nu umbla nimeni la costum si niciun analfabet nu iti mai da ordine. In cosmarurile tale e soare...
Si-apoi suna ceasul si te trezesti in realitate. Nori gri, ploaie crunta, omul in costum te suna si iti comanda iar viata. Singur, te tarasti din pat, iti imbraci hainele invechite si pleci sa faci bani pentru altii.

Viata ca o prada

...ca toti tragem si alergam dupa cascaval, ca un soarece flamand. Toti asteptam si pandim in tenebre, pana cand vine momentul oportun sa apasam pe tragaci si sa atacam.
Ne nastem si ne luptam intai sa mergem in picioare, apoi sa vorbim si usor sa ne desprindem de cuib si sa incepem sa vanam singuri.
Luptam apoi sa invatam si sa dobandim cunostinte care sa ne ajute mai tarziu la vanatoare. Scoala generala, liceu, facultate, una dupa alta sunt alte partide de vanatoare la care luam parte, ca sa razbatem si sa ne continuam mai departe viata.
Zarim o fata, o admiram, o pandim, asteptam si aici momentul oportun sa atacam si ajungem sa vanam pana si iubirea. Pentru ca asa e viata, o prada si noi eterni vanatori. Si cum de multe ori la vanatoare mai si ratezi, nu tot timpul in viata iese cum vrei tu. Nu intotdeauna inveti de mic sa mergi si sa vorbesti bine, nu intotdeauna urmezi cele mai bune scoli si nu intotdeauna te indragostesti de cea mai buna fata. Si cum esti inca la o partida continua de vanatoare, incarci si tragi mai departe pana nimeresti tinta.
Iar panda, iar stat in tenebre si asteptat momentul oportun, pentru ca nu se stie de unde sare prada.
Partea buna e ca atunci cand ai obtinut o prada buna, o atarni pe perete si o arati si o lauzi intregii lumi. Si chiar daca poate stii ca exista altceva mai bun decat ce ai tu pe perete pana acum, cel putin ai cu ce sa te mandresti pana atingi alt ideal.
Viata-i ca o prada, noi vanatori eterni si timpul...eternul trofeu de agatat pe perete.

Circ

Desi e de ceva timp in oras, abia azi m-am apropiat de cortul circului de langa Kaufland. Cand eram mic, am fost de cateva ori la circ si tin minte ca mi-a placut. Ba chiar m-am indragostit de o acrobata de acolo, care imi zambea. Probabil ca le zambea tuturor si eu credeam ca o face special pentru mine. Tin minte ca mi-a placut mult o farsa facuta de un clovn, unui oarecare din public, cand, dupa ce i-a aratat o scamatorie, i-a turnat o galeata de apa in cap. Si apoi ma fascinau animalele...deh...eram mic si nu imi dadeam seama ca nu e bine ce se intampla cu ele. Adica, animale ingradite in custi mici si fortate sa faca diverse trucuri pentru a amuza oameni. Animale lipsite de libertate pentru a face sa rada niste oameni care mai tarziu le-ar folosi sa le ia blana sau sa le linseze pentru hrana.
Acum parca nu mi se mai pare la fel de amuzant un elefant pus sa ridice piciorul la comanda sau sa se rostogoleasca pe pamant.
Azi am vazut la menajerie putine animale, animale clasice de circ: cai, zebre, camile. Si cu toate ca sunt foarte bine ingrijite, le simt triste, ingradite, lipsite de libertate. Si ma intreb de unde au bani oamenii de la circ sa le ingrijeasca, de unde au bani sa le ofere conditii bune, cand cupola circului e mai mereu goala.
E trista povestea animalelo de circ si e o dualitate in treaba asta: daca nu te duci la circ oamenii de acolo nu or  sa aibe bani sa le intretina, dar totodata, daca te duci, aceiasi oameni or sa se simta incurajati sa mai ia libertatea altor animale pentru a mari spectacolul.
Deci ce legem, animale deja inchise care or sa ajunga sa stea in conditii mizere sau din ce in ce mai multe animale inchise pentru ca oamenii le permit sa stea inchise?

locul animalelor salbatice e in salbaticie, nu sa stea inchise in custi, intre gratii de fier, ca sa faca ulterior jumbuslucuri pentru a amuza oameni!

Noaptea lupului

Noapte de sfarsit de octombrie,rece, umeda, pustie. Pe strazi, doar frunze uscate, vantul si cativa caini.
El merge linistit, cu gulerul hainei ridicat, mainile adanc bagate in buzunare. Trece printr-un grup de cativa caini,ce-l maraie furios. Ridica privirea spre ei, soptese ceva si trece mai departe. Cainii incep sa dea din cozi bucurosi si il lasa sa treaca fara sa mai latre.
Pe cer, luna plina lumineaza colturile intunecate din oras. Vant rece, frig si doi oameni ai strazii se plimba beti pe trotoare.
Din spatele gulerului ridicat, ii priveste si adulmeca mirosul de alcool ce vine dinspre cei doi. Si ei canta si tipa, se leagana, apropiindu-se din ce in ce mai mult de el. Acum sunt fata in fata si el le ghiceste intentiile. Ei paravan, ca el sa nu poata sa treaca, el calm, asteapta deznodamantul.
O mana intinsa, aproape ca ii atinge haina. O eschiva scurta si apoi isi dezvelste coltii. Ochii rosii fixeaza tintele, care acum privesc inmarmurite ceea ce au in fata. Un marait scurt si cei doi se indeparteaza in fuga, lasand in urma lor mirosul de alcool.
El, ramane o secunda nemiscat in mijlocul trotoarului, ridica ochii spre cer si priveste luna. Zambeste si pleaca mai departe. 
Noaptea lupului care nu a iesit la vanatoare...

Octombrie bacovian...

...mai cade o frunza, mai pleaca si o ultima pasare ratacita, spre alte tari. prea lene sa mai scriu ceva, prea atins de toamna sa mai fac ceva. prea frig afara, prea umezeala in aer.
si chiar daca e soarele asta afara, parca musca, parca taie si inteapa cu fiecare raza pe care o trimite, parca moare si in decesul lui, vrea sa mai ia cu el si pe altii. se umple de sange in apus si il auzi cum tipa cand intra dupa pamant. se face parca mai mare cand apune, ca un om ce devine dintrodata mai greu dupa ce moare. si daca el moare, eu, tu, noi, cum sa mai fim vii?! nu vreau alei de parcuri, sunt pline de frunze ude, moarte. nu vreau strazi de orase, sunt pline de namol si balti. nici peretii astia parca nu ii vreau, prea albi si goi.





...degradare...

...de toamna

Pofta de rosu de vin, plimbare prin parc, prin galben de frunze. Portocaliu de apus de toamna cand soarele atinge pamantul in fiecare seara. Sticla de vin, o plaja pustie si un Jiu parca in flacari ce izvoraste direct din soarele in apus. Liniste.Atat de liniste incat imi aud ochiul cum striga dupa lumina soarelui din vara. Atat de liniste incat aud apa cum se combina cu focul, aud moleculele cum se descompun si apoi cum se aduna din nou formand un nou intreg. Pasari trec in zbor, fug de intuneric, de frig, de amorteala toamnei ce se apropie. Vant rece, taios, singuratic.
Mai sorb din sticla jumate goala, colorandu-mi gatul din nou cu rosul de vin si privesc spectacolul tomnatic. Aroma de struguri copti, uitati prin vii, de frunze uscate, de ...toamna....
ASTENIE....