Mi-a scris. In ultima vreme incepusem sa comunicam din ce in ce mai rar, iar de vazut...mai degraba ne vedeam in pozele de pe facbook. Si s-a hotarat sa-mi scrie:
" - Pot sa vin la tine?"
" - Sigur ca poti."
" - Pai vin."
In 15 minute a fost in fata usii. Ne-am asezat ca deobicei la bucatarie, sa poata sa-si faca ritualul de prima tigara fumata. O priveam cum isi aprinde tigara cu o oarecare nervozitate si de data asta a inceput sa fumeze mai repede. Isi pierduse cumva din senzualitatea pe care o avea cand fuma.
Cu glasul usor tremurat m-a intrebat: "Ce facem?". Si la fel de idiot cum sunt si acum, crezand ca daca fac o gluma proasta va tine iar, am raspuns zambind ca prostul: "bine, ce sa facem?"
Dar ea nu zambea...si-a mai aprins o tigara, a privit undeva prin mine si a continuat: "Ce facem cu noi?" Ca la un joc prost de fazan, aici m-a blocat. Nu am stiut ce sa fac, cum sa reactionez, ce sa zic...am tacut. Am inceput sa realizez de fapt unde ducea discutia. Si daca deobicei lacrimile ei ma intareau si ma faceau sa o protejez cu tot ce puteam, fiind slabiciunea mea, de data asta m-au terminat. Daca in clipele in momentele in care o vedeam plangand, m-as fi luptat cu lumea intreaga doar ca sa o fac sa zambeasca din nou, de data asta m-a dezarmat cu lacrimi, mi-a blocat creierul , corpul, tot. Am luat-o in brate, plangea pe umarul meu, eu plangeam in interior, tipaum, urlam, ma zvarcoleam in focurile iadului etern.
Si ...cam atat...nu am zis nimic, nu am facut niciun gest...nimic.
Ne-am aminit de momentele frumoase petrecute impreuna, de ce a fost si nu o sa mai fie.
Ne-am strans mana ca doi oameni maturi, ne-am urat unul altuia succes mai departe si am plecat fiecare pe drumul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu