sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Poate cel mai bun material video facut vreodata

Cu titlul asta am primit pe mail filmuletul de mai jos. Si se pare ca asa e. Poate ca e vechi, poate ca l-ati mai vazut pana acum, eu zilele astea l-am primit. Pur si simplu te lasa fara cuvinte. La oameni o sa vedem vreodata ceva de genul asta? Imaginii de genul asta te fac sa te gandesti, oare cine sunt animalele? Cine pe cine ar trebuii sa vaneze prin paduri? Oare cine vorbeste mai bine? Noi ca putem sa articulam sau ele ca vorbesc prin gesturi? Privind imaginile astea nu imi vine in minte decat un singur gand: "moarte speciei umane". Daca ne mai zguduie lumea vreun cutremur, ne mai spala tarmurile vreun tsunami, mai erupe vreun vulcan sau se mai topeste vreun iceberg, e pentru ca o meritam!


 

vineri, 29 ianuarie 2010

Fata in fata

Sunt in fata ta, atat de aproape incat iti simt mirosul sangelui ce iti pulseaza prin vene si iti privesc fiecare reactie. Fiecare incordare a gurii, fiecare clipire a pleoapelor.Ridic mana si iti prind usor gatul. Abia acum incepi sa realizezi ce se intampla cu tine dar, e prea tarziu.

Iti arunc un zambet pe jumatate de gura, strang pumnul si il lovesc cu putere de piramida ta nazala.  Sangele pleaca brusc, ti se scurge in gura, te ineaca. Ii simti gustul usor sarat cum iti invadeaza traheea, plamanii si cazi la podea. Zeci de picioare incep sa-ti umble pe ceafa cu toata greutatea bocancilor mei si iti zdrobesc fiecare centimetru de carne, facand balta de sange din ce in ce mai mare. Te zbati in agonie si ma implori sa ma opresc. Ochii iti sunt inundati de sange si cu greu reusesti sa vezi jumatatea de zambet care inca mai sta pe fata mea, in timp ce imi sterg bocancii cu ficatul tau.


Hatebreed - Destroy Everything

Salut, vrei sa stam de vorba fata in fata?

joi, 28 ianuarie 2010

Raiffeisen Bank, buna ziua! Doriti sa fiti hartuiti?

Am facut gresala, prostia monumentala ca acum vreo 2 ani sa-mi fac rate pentru un imprumut la Raiffeisen. Toate bune si frumoase atunci. Banii imediat, rata la inceput ok. Am cheltuit banii aia fara cap (cand esti prost esti prost), asta e mai puti important. Ideea e ca acum, trag ca prostul sa le achit si nu prea imi iese schema. Ba, mai mult am ramas si cu o rata in urma.

Dar partea frumoasa vine acum. Mi-am facut prieteni noi! Prieteni care ma suna aproape zilnic, ma intreaba ce mai fac, cand mai trec si eu pe la ei, chestii pe care le fac prietenii. Daca nu ma gasesc, nu pot sa le raspund, nu vreau sa le raspund la telefon, ma suna la serviciu, ma suna pe fix, pana dau ei cumva de mine. Si toate asta pentr O RATA!!!! In mortii vostri!  De ce cand ve intreb de ce nu ma sunati doar pe mine imi bagati cacaturi pe gat, ca am semnat un contract ca etc? De ce cand va zic de hartuire in prima data sunteti deacord si dupa spuneti ca nu e asa? Pai si eu pot sa jos jocul asta. Si eu pot sa va sun sa aberez in telefon zilnic daca vreti. 

"-Buna ziua, de la banca Raiffeisen va sunam, in legatura cu rata dumneavoastra! Domnul C.G.?

-Da

-Sa-mi comunicati si mie data dvstr de nastere pentru identificare.

-.. .. .... dar de ce m-ati suna intai pe fix, apoi la serviciu si abia acum pe numarul personal? Asta e cam hartuire.

-Da, dar....."

Si nu e vorba doar de o singura data. Aproape zilnic. Mama ma intreaba daca am delapidat vreo banca, sau am spart vreuna ca prea ma cauta unii in fiecare zi. Sa nu va fut io in gura si sa va sun zilnic pentru detalii referitoare la imprumuturi pentru o ferma de pinguini? Aaaa si nu mai angajati frate oameni prosti, care devin roboti fara minte. Pai el ma intreaba cand achit rata, eu ii spun ca pe 29 februarie si el imi spune ca e prea tarziu ca deja au trecut "tanspe" zile.  Pai normal ma bou crescut si alaptat de corporatii, care nu stie sa gandeasca singur nici cand e liber, ca e tarziu, e peste 2 ani! Eu doar ma pisam pe tine in momentul ala, cretin corporatist ce esti! Incearca sa iesi si afara din birou! Sunt sigur ca o sa-ti placa! 

miercuri, 27 ianuarie 2010

Iarna prin ochi de copil

Zapada asta tine orasul amortit, intr-o stare de incordare permanenta. Trafic greoi, nervi, claxoane, injuraturi, frig. De cand a nisn prima data in decembrie si pana acum nu am reusit sa ma dau cu nimic ce ar putea sa alunece pe zapada: punga de plastic, sac, sanie. Am aruncat odata 5 bulgari intr-o semi bataie cu zapada iar despre un om de zapada...nu mai vorbesc.

"E cald in camera si se simte aroma de mancare. Bunica iar gateste. Bag capul sup plapuma si raman acolo cateva minute. "-Hai mamaita, mai dormi? trezeste-te!" Ma ridic somoros si incerc sa deslusesc ceva pe fereastra aburita a camerei. Bunicul intra si el pe usa zgribulit, aducand cu el o parte din gerul de afara. "-Hai sa-ti faca tataie zabic sa mananci!" Sar repede din pat sa ma imbrac si reusesc sa vad mai bine pe fereastra. Si....minune: A NINS!!!! si inca mai ninge! Undeva in mijlocul curtii,  ascunsi printre fulgii de zabada, doi ochi de carbune ma privesc. Cu nasul portocaliu usor in vant, jobenul-cratita si matura-baston, omul de zapada ma asteapta sa ies afara. Ma imbrac repede si ma opresc in fata lui. Oare i-o fi frig? salut, vrei sa ne jucam? "

Ce ierni erau alea, ce vremuri! Cum ma bucuram de zapada, cat o asteptam. Cum ieseam dimineata afara si intram seara in casa, cu hainele tabla pe mine, dar transpirat si rupt de oboseala. Cum cdeam cu sania, ma ridicam, ma scuturam de zapada si plecam croit spre "varf"(deacolo se dadeau doar ai mari).Legam 7 sanii, una de calalta si pana jos ramaneam 2-3 . Faceam bulgari uriasi pe care ii abandonam apoi in mijlocul vreunui drum, fiind prea grei sa ii mai putem muta.

M-am intors


Am fost racit (da, eu racit si iarna) sau cam asa ceva. Oricum zilele trecute am luat cacaturi de pastile cu gust de aluminiu si fier pisat, m-amsaturat de ceaiuri si am transpirat cat pentru toata vara. Chiar, pastilelor, n-ar putea sa le adauge diverse arome?

"Azi o sa iau un paracetamol cu gust de cascaval, o aspirina cu gust de pizza si niste modafen cu sare. Si sa-mi dati si un coldrex black, va rog"

Oricum, pastilele sunt aiurea. Ce drac' de gust o avea extasyul de tot se sparge lumea pe el? Parca un fum acolo mai merge sa sa iei pastile sau sa te injectezi? Daca un moldamin doare ca dracu', heroina cum s-o simtii in vene? Injectii cu aer nu incercati? 

In fine, ideea e ca mi-a trecut, ma simt mai bine oarecum, nu mai vreau sa vad pastile nici macar in vitrinele farmaciilor si ceaiuri, doar daca sunt reci, de lamaie sau piersica si mi le dai dupa o betie.

vineri, 22 ianuarie 2010

Viteza

"Viata este viteza, nu mai poti sa te-opresti, Te strivesc cei din urma daca incetinesti!"

Inchipuie-ti ca ai putea calatorii cu viteze uriase, nemaiatinse de niciun om. Ca ai putea sa inchizi ochii si ai parcurge kilometrii intregi in doar cateva secunde. Cum ar fi? Cat timp ai castiga? Ai avea timp sa faci multe si sa nu faci nimic in acelasi timp. Ai putea intr-o secunda sa fii langa ea si in secunda urmatoare sa te cateri deja pe cel mai inalt munte. Inca imi place sa imi beau cafeaua intr-un oras si sa iau masa de seara in alt oras. Si fac asta la viteza normala. La superviteze, as avea timp sa mananc si desertul in alta parte si asta pana la miezul noptii. 

Dar exista si o posibilitate sa ratezi anumite lucruri, din cauza vitezei, lucruri mici, pe care pana la urma le vezi doar la viteze normale. 

Si daca ai reduce timpul de somn, ai castiga iar timp? Dormi o treime din viata, timp irecuperabil, timp pe care il arzi aiurea in vant. In orele in care nu mai dormi ai putea sa te ocupi de lucrurile marunte, la o viteza normala. 

Timpul e prea scurt ca sa rulezi prin viata la viteza normala. Drive safe!

joi, 21 ianuarie 2010

21


...atunci...


...si acum...

Orasul (sau poveste a doua personaje)

Drumul pe autostradă pare că nu se mai termină. Kilometrii se scurg lent, ca şi cum aş fi luat la pas, fiecare centimetru de şosea până la destinaţie. Caut bornele kilometrice cu disperare.
„-Încă 65 de km!” 
Nici măcar muzica nu face ca timpul să treacă mai repede! Coloane de maşini înaintează în acelaşi ritm mort, îndreptându-se spre Marele Oraş. 
Privesc afară, purtat de gânduri, gânduri ce mă duc la tine. Te văd şi te simt atât de aproape de mine, încât aş putea să te ating. Deşi te-am văzut doar în vise, iţi cunosc fiecare linie a trupului şi aş putea să te pictez cu ochii închişi, aş ….. O umbră ce acoperă pentru moment lumina lunii, mă face să tresar.
Oraşul îşi deschide într-un final porţile înaintea mea.
       „-În sfârşit! Acum să te găsesc. Nu va fi aşa greu. Mă iau doar după vocea ta!”
Pornesc pe străzi, privind oraşul prin ochii tăi, lăsându-mi paşii purtaţi de vocea ta, pe care o aud din ce în ce mai clară. Paşii merg singuri către locul de întâlnire, ochii văd lucruri pe care nimeni nu le vede. Parcurile îşi întind labirintul aleilor la picioarele mele, însă ochii tăi mă poartă pe drumul cel bun. Mă pierd în întuneric, însă tu îmi apari din ce in ce mai aproape. O stradă , o intersecţie şi încă una şi iată-mă în faţa casei tale. 
       „- Hei, te-am găsit! Trebuie să recunosc, a fost destul de greu, dar te-am găsit. Nu te speria, nu mă cunoşti, ne-am cunoscut doar in vise!”
Mă priveşti uimită. Încerci să iţi dai seama de unde iţi sunt atât de cunoscut, de unde îmi ştii figura şi vocea.
Nu îmi pot lua ochii de la tine! Eşti exact ca în visul meu! Aceiaşi ochi mari, care mă priveau în somn, stau acum în faţa mea urmărindu-mă miraţi. Aceeaşi voce care îmi şoptea ca o adiere de vânt, cuvinte dulci, în fiecare noapte, se întreabă acum cine sunt.
       „- Dar....dar....nu se poate...tu....eşti cel din vis...din visele mele...cum de stai acum în faţa mea?”
       „-Păi...m-ai chemat, nu?”
       „- Dar eu...” şi fără să iţi mai termini cuvintele mi te arunci în braţe.
În sfârşit sunt lângă tine şi te simt, cum nu te-am simţit niciodată. Îţi simt pielea, mai fină decât satinul, părul ce se mişcă în adierea vântului, mai elegant decât mătasea, îţi simt parfumul pe fiecare centimetru al corpului meu, parfumul ce mă îmbată şi mă face să plutesc, mai puternic decât cele mai rare vinuri. Deşi buzele tale stau împietrite, le aud cum îmi vorbesc, iţi simt privirea, chiar dacă ochii tăi rămân închişi, încercând să se trezească din vis. Mâinile mele le caută pe ale tale, se joacă prin părul tău, degetele mele aleargă pe pielea ta, zdrobindu-ţi roşul buzelor, cu săruturi.
Lumina lunii aleargă pe faţa ta, conturându-ţi fiecare trăsătura şi pictând-o în aur. Acoperiţi de liniştea nopţii, plutim pe aripile vântului si dispărem in întuneric.
Doar eu, tu şi Marele Oraş.



Mai sunt câteva ore. Te mai privesc odată, te strâng în braţe. Nu pot să iţi dau drumul.. 
„- Mai rămâi! Nu pleca!”
„- Dar trebuie să plec...” 

Te privesc şi ochii tăi mă roagă să mai stau, chiar şi câteva ore doar. 
Se apropie noaptea, încă sunt în camera ta, încă eşti lângă mine! Plec cu trenul următor! zâmbeşti! Eşti fericită că am rămas! Sunt bucuros că te mai pot strânge în braţe şi te sărut. E pentru prima dată poate, când nu mă bucur că vine noaptea, căci acum nu mă apropie de tine, cum mă îndepărtează, alungându-mă la sute de kilometrii depărtare. Privesc ceasul! 22:50!
„- Trebuie să plecăm!”
Ajungem la gara. Mă priveşti şi deşi încerci să pari că nu îţi pasă îţi citesc în ochi tristeţea. Mai sunt 10 minute. Ne sărutăm înconjuraţi de oameni pe care nu îi cunoaştem şi de care nu ne pasă. Mulţimea ne ocoleşte grăbită. Noi, nu ne grăbim deloc. Nu avem de ce! 
„Trenul accelerat 1821, va pleca în 5 minute de la linia 6, în direcţia …departe de tine!
Te strâng mai tare la piept, te privesc în ochi şi apoi te sărut! Nu vreau să iţi dau drumul, nu vrei să mă laşi să urc în tren! Se aude fluierul care mă cheamă în vagon!
Te mai sărut o dată şi în timp ce trenul se pune în mişcare sar în vagon. Rămân în uşă şi te privesc până ce trenul iese din gara. 
Din nou ochii şi-au aruncat priviri numai de noi înţelese, buzele deşi nu s-au mişcat au vorbit şi ne-am spus aceleaşi cuvinte.
Plouă. Stropii de ploaie se izbesc cu violenţă de fereastră.
“- Nu plânge, am să mă întorc!” Ştiu că de fapt stropii sunt lacrimile tale. Le simt cum şiroiesc şi pe obrajii mei.
“- Am să mă întorc şi până atunci o să ne vedem în fiecare noapte, ca şi până acum, în vise! Nu plânge! Trenul se pierde în noapte, lăsând în urmă Marele Oraş.
Printre picături verzi de absint şi stropi roşii de vin, purtată pe braţe de vântul călduţ de primăvară, îmi apare în minte imaginea ta. Te privesc şi te simt lângă mine mai aproape ca niciodată, deşi eşti la sute de kilometrii depărtare. De la fereastra mea privesc oraşul adormit, însă mă simt la rându-mi privit. Simt că sunt privit, de pasări, de copaci, de tot ce mă înconjoară. Toate mă privesc cu ochii tai.
Vântul îmi răcoreşte fata. Până şi în adierea sa caldă te simt! Îţi simt atingerea de satin ce-mi răsfaţă fruntea, iţi simt gustul buzelor şi parfumul lor. 
Asta seară sunt îndrăgostit de tine mai mult ca niciodată!

  E încă întuneric afară. Doar undeva la orizont, se văd câteva urme mai luminoase, semn că se apropie răsăritul. Adâncit în scaunul din compartimentul trenului, încerc să desluşesc ceva prin bezna de afară, însă tot ce văd sunt doar lumini trimise de la mii de kilometrii depărtare, de câteva stele. 
Închid ochii şi te privesc. 
Încă dormi. Atât de liniştită şi fragilă, atât de delicată, respiri calmă. Surâzi când iţi îndepărtez o suviţă rebelă, căzută pe frunte, apoi te adânceşti din nou în braţele somnului. Mă retrag de teamă să nu te trezesc. 
Încă puţin şi o să fim din nou împreună! Încă puţin şi o să răsără soarele. Încă puţin şi o să te strâng iar în braţe! 
Trenul şerpuieşte prin câmpiile întinse, trosnind din fiecare colţ, părând că se rupe în două la fiecare metru parcurs, mărindu-şi viteza de parcă ar fi tras de o întreagă herghelie de cai, ieşită din cumplitele focuri ale iadului. 
Câmpul e luminat tot acum, însă o pătură de nori ţine soarele încă ascuns. 
“- Încă puţin, încă puţin!”
Oraşul se conturează din ce în ce mai bine în depărtare. Casele devin tot mai mari si într-un final se vede gara. Am ajuns! 
Feţe necunoscute, oameni grăbiţi, agitaţie. Mânat de un singur gând, ies în viteză pe uşa vagonului şi pornesc goana nebună spre casa ta. Soarele încă e ţinut sub pătura de 
nori, astfel încât mai am speranţa că nu o să-ţi bată în geam, să te trezească.
Mă izbesc în mers de oameni, ignor maşinile mai grăbite decât mine, mă zbat, alerg. Nimic nu mă poate opri sa ajung la timp!
Parcul cel mare se întinde în faţa mea, dar deja îi ştiu aleile cu ochii închişi. Traversez intersecţia cea mare de parca aş zbura.
Trei străzi...două....una....numărul 1.....numărul 3......am ajuns!
Privesc spre cer, apoi spre fereastra ta. E încă în umbră. Tu, încă dormi.
Deschid uşa şi mă strecor lângă patul tău, îţi mângâi tâmpla, apoi te sărut.
“- Bună dimineaţa! M-ai visat?”
Îmi zâmbeşti şi mă săruţi fericită. Ascunşi după draperiile lungi, feriţi de soarele care acum străluceşte cu putere, ne contopim trupurile într-un sărut lung.
Afară, Marele Oraş se trezeşte la viaţă. 
Te trezeşti speriată şi priveşti în jurul tău, căutându-mă prin cameră. Încerci să desluşeşti câte ceva, dar tot ce vezi sunt umbrele mobilierului şi draperia care se mişcă în bătaia vântului. Cu vocea tremurând şi abia şoptind cuvintele, întrebi:
“- Eşti aici?” 
Am fost. Te-am privit cum dormeai, ţi-am mângâiat părul şi ţi-am sărutat mâna. Ţi-am şoptit uşor în ureche chemarea :
“- Vino la mine….” Ca un suspin, ca o adiere de vânt de primăvară prin iarba. 
“ - Ah, iar am visat! “ îţi spui, încercând să te convingi că nu aveam cum sa fiu lângă tine. 
“ –Dar totul părea atât de real. Încă îi simt sărutul şi vocea, vocea aceea încă o mai aud şi acum în urechi, cum îmi şopteşte, cum mă cheamă la el!” 
Cuprinsă de un fior, te arunci în aşternuturile albe, încercând să adormi iar, în timp ce o lacrimă îţi pătează puritatea obrazului.

Printre lacrimi şi suspine, cu gândul la mine, într-un final adormi.

“- Vino la mine! “ Cu asta adormeai în minte în fiecare seară. Cuvintele astea le auzeai când ţi le şopteam în vise. Tot ele te trezeau dimineaţa. 
Şi ai venit. Vocea mea te-a chemat şi paşii tăi te-au purtat singuri spre locurile pe care le-ai văzut prin ochii mei. 
Te privesc mut însă ochii mei îţi spun milioane de cuvinte. Eşti lângă mine şi de data asta noaptea nu mi te-a adus doar în vise.
Din locul unde ar trebui să am inima, acum simt că se aude ceva. Ceva creşte şi se dezvoltă acolo, încercând să-si croiască drum spre suprafaţă, atras de lumina ta, căci tu eşti zi, eu sunt noapte, eu sunt întuneric, tu eşti lumină.
Îmbrătişaţi, ne căutam gurile cu pasiune, în timp ce degetele noastre dansează împreună, alergându-se pe fiecare parte a trupurilor noastre.
Fiecare sărut mă face să plutesc, mă înalţă şi mă coboară din nou lângă tine, făcându-mă sa-mi doresc din ce in ce mai multe. Fiecare atingere a ta, îmi trimite fiori pe care ii simt cu fiecare nerv al meu.
        Te ridic în braţe şi împreună plutim spre casa mea. Te ţin strâns la piept de frică să nu îmi scapi şi să pleci. Fericiţi, păşim în camera mea. 
Aici, toate parcă te aşteptau. Fără să-mi dau seama, lumânările sunt aprinse răspândind în aer aroma de vanilie, trandafirii sunt întinşi pe patul mare, îmbrăcat în satin, muzica se aude uşor dintr-un colţ.
Îmi dau seama că în fiecare seară am pregătit asta, ştiind că, într-un final, chemată de vocea mea, o să apari.
Ne lăsăm conduşi de muzică şi dansăm fericiţi. Însă în seara asta, nu muzica ne face să dansăm, ci inimile noastre. Ele ne ghidează şi ne spun cum să ne mişcăm. Cu ochii închişi, purtaţi în braţele muzicii, ne sărutăm. 
Lumina lumânărilor face ca umbrele tuturor obiectelor din jur să danseze odată cu noi. Vinul din pahare ne inundă simţurile şi ne răcoreşte buzele, fierbinţi de săruturi. 
Încet, atraşi de muzică, şi conduşi de licoarea sângerie, ne întindem în pat. Valuri de satin ne înconjoară trupurile, care acum îşi continuă dansul în pat.
Printre draperiile mari, o raza de lună îşi face drum spre faţa ta, mângâindu-ţi chipul. Acopăr cu săruturi urmele lăsate de atingerea lunii. În seara asta, doar eu te ating, În seara asta eşti doar a mea, iar eu, sunt doar al tău.
Gurile noastre se caută una pe cealaltă tot mai dornice şi tot mai înfierbântate. Mâinile explorează fiecare parte a trupurilor, fiecare atingere e un sărut. 
  Îţi sărut gâtul şi îţi simt sângele cum circulă din ce în ce mai rapid prin vene, făcându-te să tremuri. Mâinile mele îţi aleargă pe coapse, desenându-le rotunjimile. Îmbrăţisaţi într-un sărut nesfârşit, ne înălţăm şi plutim. Fericită, îmi mângâi chipul si mă strângi mai tare lângă tine. 
  Şi, în timp ce soarele începe să răsară, încă prinşi în sărutul infinit, adormim. Afară, soarele, ocoleşte rapid fereastra mea, fără să ne deranjeze. Acum noi visam, in timp ce Oraşul meu îşi bea cafeaua.
Întins pe pat te privesc cum alergi prin cameră, grăbindu-te sa fii gata la timp pentru seara asta specială. Încă sunt în stare de levitaţie, încă mai cred că visez cu ochii deschişi. Un sărut dat pe fugă mă face să-mi revin în simţiri şi să realizez că eşti chiar aici. 
Trupul tău gol se oglindeşte acum în faţa mea şi îşi etalează fiecare rotunjime. Cu un deget, încep să desenez prin aer, ca pe o adevărată pânză, fiecare trăsătura a ta. Mă ridic şi îţi sorb dulceaţa buzelor, savurând-o ca pe cel mai rar vin. 
“- Hai, îmbracă-te! E târziu!” - îmi şopteşti, în timp ce îţi aranjezi rochia.
Învăluită în alb, dansezi în faţa oglinzii, fericită. Mătasea rochiei pare că izvorăşte din tine şi curge pe fiecare centimetru al pielii tale, contopindu-se cu trupul tău, sculptând o adevărată statuie din cea mai albă marmură. Valurile de mătase se lovesc de tine, împrăştiindu-ţi in cameră parfumul. Simt cum fiecare vapor mă izbeşte şi mă ameteşte, mă face să plutesc şi mă aruncă în agonie.
Îţi sărut umărul gol şi împreună dansăm în lumina lumânărilor. Tu, înger alb, căzut din Eden, eu, demon întunecat, venit din Iad, ne purtăm dragostea pe pamânt.
Flăcările muribunde ale lumânărilor luptă eroic să nu se stingă, căzând în lupta una cate una. Din regimentul de 21, doar una mai stă aprinsă acum şi cu ultimele puteri îşi rosteşte ultimul cuvânt:
”- Întuneric!” 
E timpul să plecăm!

Oraşul noaptea e minunat. Străzile aproape goale îşi întind labirintul negru liniştite, ferite de agitaţia de peste zi. Luminile galbene împânzesc fiecare colţ de asfalt alungând orice umbră nedorită. 
Maşinile din ce în ce mai multe, pe care le întâlnim pe drum ne anunţă că ne apropiem de destinaţie. 
Gălăgie, lumini, muzică de undeva din spate ... am ajuns!
Păşeşti elegant din maşină şi mă prinzi de braţ. Luminile cad acum pe rochia ta albă, în timp ce toată sala îşi întoarce privirea spre tine. Ne croim drum prin mulţimea ce s-a împărţit acum în două rânduri, făcându-ne loc să trecem. Regina balului a ajuns în sală!
Graţioasă, elegantă, te arunci în braţele mele şi mă săruţi, sub privirile necunoscuţilor din jur. 
Cu ochii închişi, conduşi de acordurile muzicii, plutim prin toată sala. Urechile noastre refuză să audă alt sunet în afară de cel al inimilor noastre, ce bat acum acelaşi ritm cu cel al muzicii. Vocile din jur devin din ce în ce mai îndepărtate, mai neclare, până ce, încet, încet, dispar. O senzaţie de libertate, ne cuprinde pe amândoi. 
Nu mai dansăm de mult in mijlocul sălii. Acum, plutim undeva deasupra, având întreaga cameră la picioarele noastre.
De pe acoperişul lumii, aşteptăm îmbrăţişaţi răsăritul.

  Mă trezesc violent, lovit parcă de cel mai groaznic coşmar. Pulsul accelerat, face ca sângele să îmi alerge prin vene, făcându-le vizibile, până la cea mai mică dintre ele.
Ochii mi se rotesc rapid prin camera căutând ceva. Mâinile încep să exploreze patul, scormonind fiecare colt. 
“- Nu se poate! T…re…trebuie sa fii aici! E un…e… un coşmar! Nuuuuuuuuuuu!!!!
Cu mâinile ridicate spre cer trimit strigătul ce zboară în noapte şi trezeşte pană şi cea mai îndepărtată stea. Te-ai ridicat din nou la ceruri îngerul meu? Unde eşti? De ce ţi-am dat drumul din braţe? Ca să zbori iar departe de mine? 
 Simt cum inima începe să bată cu putere, zdrobindu-mi sub bătăile sale pieptul, în timp ce sângele încearcă să spargă orice venă şi să-şi facă drum afară. Privirea mi se încetoşează şi încep să tremur. Un văl negru mi se aşează pe ochi. Aud în urechi ultimele două batăi ale inimii, atât de puternice încât le simt cum încearcă să-mi spargă timpanele. Întins pe podeaua camerei privesc spre fereastră, apoi cad în întuneric.
Afară, Oraşul meu se scaldă în lumină.


Soarele e încă ascuns chiar dacă e lumină. Pornesc din nou spre Marele Oraş cu tine în minte. De fiecare dată cu ochii mai dornici să te vadă, cu buzele mai înfierbântate după sărutul tău, cu urechile mai nerăbdătoare să îţi audă vocea, cu fiecare simî al meu tânjind după întreaga ta fiinţă. Rătăcit printre rândurile cărţii , mă las pradă drumului lung. 
Gară, aglomeraţie, paşi grăbiţi spre tine…Traversez parcul ferit încă de razele soarelui şi ajung pe strada ta. Umbra teilor mă ascunde de privirile curioase ale oamenilor de la etaje.
În camera ta, te pregăteşti grăbită ca de obicei, să pleci. Te îmbraci în grabă si îţi aranjezi părul rapid, în timp ce îţi bei cafeaua. Alergi în fugă pe scări şi cobori în stradă.
Ochii mei îţi urmăresc toate mişcările şi te supraveghează de la distantă.
Priveşti în jurul tău, căci simţi cum cineva te urmăreşte, însă tot ce vezi sunt oameni la fel de grăbiţi ca şi tine, oameni care îţi ignoră întreaga ta persoană şi care trec pe lângă tine plini de indiferenţă. Cu toate astea, sentimentul de nelinişte continuă să persiste, apoi te luminezi. Schiţa unui surâs îţi apare pe faţă, în timp ce buzele rostesc ca pentru sine:
“- Eşti aici, nu?”
Privirea începe acum să mă caute şi într-un final mă găsesti pe cealaltă parte a străzii. În haina-mi neagră, te aştept sub umbra teilor. Traversezi în fugă ţi îmi sari în braţe.
“- Asta e pentru tine! “ şi îţi mângâi faţa cu roşul celui mai frumos trandafir, rupt parcă din gradina Edenului şi trimis pe pământ de îngeri.
Ţinându-ne de mână, plecăm spre parc. Labirintul aleilor ne ajută să ne pierdem de mulţime şi ne ascundem de privirile curioase. Banca din fata lacului, ne ademeneşte şi ne cheamă la ea. În faţa noastră lacul îşi etalează adevărata sa splendoare. Poate aşa a arătat dintotdeauna locul asta, însă nimeni nu îl vede cum îl vedem noi acum, eu prin ochii tăi, tu prin ai mei.
Te strâng în braţe şi te sărut, simţindu-mi inima din nou vie, căci numai atunci când eşti lângă mine, sunt viu cu adevărat. Vocile noastre tac, dar ochii îşi spun multe, căci urechile noastre aud numai glasul inimilor. Rămânem împietriţi într-un sărut lung.
“- Mereu vom avea în gând imaginea locurilor în care ne-am întâlnit. Mereu o să mă văd aşezat pe banca asta cu tine şi o să-mi amintesc de aleile care duc la ea. O să rămâi mereu cu mine şi o să te port mereu în inima mea, căci acum îmi curgi prin vene, acum trăiesc prin tine.”
Tremuri când îmi auzi şoaptele în ureche şi cristale îţi curg pe obraz. Mâna mea se joacă acum în părul tău la fel ca în prima zi, timidă, alergând uşor printre firele rebele, cu teama să nu te rănească.
Îmbrătişaţi, rămânem nemişcaţi pe bancă, aşa ca o statuie ce se afla acolo de mii de ani. Devenim una cu parcul, contopindu-ne cu decorul.
Seara, pornim la pas pe străzile Marelui Oraş. Deşi sunt departe de oraşul meu, mă simt acum ca acasă. Nimic nu pare departe când sunt cu tine. Ne pierdem urma pe străzile mari, dorind să străbatem cât mai multe. Nu vrem să lăsăm niciun colţ de stradă, nicio alee, niciun colţ al oraşului, neumblat. 
Case mari şi vechi se perindă prin faţa noastră, grădinile îşi împrăştie parfumul, luna ne veghează drumul. Toate lucrează acum pentru noi şi ne fac să ne simţim singurii oameni de pe pământ.
Îmi strângi mâna fericită şi mă săruţi. Eşti lângă mine, sunt lângă tine şi nimic nu ne poate îndepărta.
Încă o noapte împreună, încă o noapte în care m-am îndrăgostit din nou de tine. Ajunşi din nou în camera ta, ne ascundem după draperii şi ne aruncăm în pat. Îmbrătişaţi, adormim feriţi de soarele care acum iţi bate în fereastra.
Şi iată-ne din nou la gară, din nou în tren, din nou aglomeraţie. Din nou tu rugându-mă să mai stau, din nou eu încercând să-mi închid în mine emoţia despărţirii.
“- Mai rămâi! Nu pleca iar! şi mi te arunci de gât. 
Îţi ocolesc privirea, de teamă să nu-mi vezi ochii gata să erupă în lacrimi. Îţi aplec capul şi te sărut pe frunte. Îţi mângâi părul şi mă îmbăt poate pentru ultima oara cu parfumul tău. Ochii tăi mari, sunt umezi acum si buzele schiţează o ultima rugăminte:
“- Te rog!”  
Cuvintele astea o să le aud mereu în minte ca un ecou de peste timp, însă trebuie să plec.
Din nou se aude anunţul acela blestemat, vocea aceea care îmi zgârie timpanul. 
Trenul fumegă în staţie, parcă dorind să plece mai repede ca niciodată. Te strâng în braţe, închid ochii şi te sărut. Mulţimea grăbită trece pe lângă noi, înghesuindu-se în vagoane. Fluierul care anunţă plecarea trenului sparge zgomotul făcut de mulţime. Nu vreau să-ţi dau drumul şi îmi îngrop faţa în părul tău. Însă fluierul ăla mă goneşte din braţele tale. 
Ies pe geam şi îţi întind o mâna, dorind să-ti mai simt atingerea încă o dată. Zâmbeşti şi alergi pe lângă vagon, stăpânindu-ţi cu greu lacrimile. 
Buzele mele conturează cuvintele pe care poate ţi le-am spus tot timpul, însă niciodată atât de clar. Acum urechea ta le-a auzit, ochii tăi au văzut buzele mişcându-se. 

    Trenul se îndepărtează rapid şi mâinile noastre îşi dau drumul. Rămâi pe peron visătoare, privind trenul până dispare cu tot cu calea ferată. 
În compartiment, căzut pe gânduri privesc în gol pe fereastra, unde, departe la orizont, se conturează imaginea ta! Şi cu fiecare kilometru parcurs îmi simt inima cum se strânge, se micşorează şi bate din ce şn ce mai rar. Cad într-o stare de amorţeală şi într-un final adorm. Cu tine în gând, cu tine în vene, cu tine în inimă ….
Trenul merge mai departe, povestea merge mai departe!

Si a fost cea mai frumoasa poveste scrisa vreodata! S-a scris singura, litera cu litera, cuvant cu cuvant, fraza cu fraza. S-a scris pentru aceeasi muza ca si tot ce s-a scris pana acum. Am cunoscut o fata, candva, de mult, odata...
 

Multumesc L.! 

 

miercuri, 20 ianuarie 2010

Rom cu suc de pere

Si ce a fost? Rom cu pere parca. Havanna club? Da, stiu exact. Vad eticheta alba de pe sticla in timp ce torn in pahare. Shot dupa shot si discutiile devin tot mai animate. Dupa primirea aia rece, acum sunteti din ce in ce mai vesele si mai zambitoaare. 

Un pahar si inca unul...usor ne bagam in paturi. Si te ating pentru prima data. Inchid ochii si....

Asa a inceput totul, nu?

Azi nu gasesc nimic

De o ora imi caut cuvintele. Nimic. Nu stiu unde le-am pus. Poate le-am lasat la tine aseara, poate am plecat fara sa le mai iau. Poate ca ai vazut ca le uit si m-ai lasat sa plec fara sa mi le dai.

Nu-mi gasesc cana de cafea. Nu o gasesc nici pe a ta. Astea stiu sigur ca au ramas la mine, nu aveam unde sa bem cafeaua. Caut telefonul si arunc pe jos pernele, patura, patul. Nimic, niciun semn ca ar exista. 

Ma uit la ceas si realizez ca am pierdut si timpul. Secunda cu secunda, minut cu minut, ora cu ora , zi cu zi! Am pierdut un calendar intreg! 

Azi nu ma gasesc nici pe mine, si nici nu ma mai caut!

duminică, 17 ianuarie 2010

Vanatoare


O priveste atent in timp ce se indeparteaza, linistita, fara sa stie ca e urmarita. Ii adulmeca parfumul, cu privirea ii contureaza formele. O striga si ii trimite pe o pala de vant putin din parfumul lui.

Se opreste din mersul ei, se intoarce si cauta vocea care o striga. Nimic. Liniste. Nu e nimeni in locul ala in afara de ea. Putea sa jure ca o strigase cineva!

Acum e in fata ei, ii gusta parfumul, ce il loveste din ce in ce mai puternic si il ameteste. Ii trece degetele prin par si o face sa tremure. O priveste in ochi, o prinde de mana si apoi ii da drumul. Ii mai da o sansa sa fuga. Ii place sa se joace cu prada, inainte de a o savura. 

Dar picioarele ei nu se misca din loc. E prea ametita de parfumul lui, de ochii care o fixeaza inca, de vocea lui.

Incordat, simtindu-si fiecare muschi intins, asteapta momentul. Se intinde, inchide ochii si...

Si ce vina are prada, daca vanatorul si-a propus sa vaneze? Cum se poate apara de ceva care ataca intai psihicul, care ii patrunde in cap si apoi o ataca fizic? Ce vina are prada, daca mirosul ei inebuneste pradatorul, daca trupul ei atrage prin cele mai mici gesturi? Ce vina are prada ca e prada?

marți, 12 ianuarie 2010

Pentru aceeasi muza

Scriu si mainile imi sunt pensule. Pictez pe foi, texte, schitez portretul aceeleiasi muze de fiecare data. Ii pun parfumul printre randuri, ii aud vocea printre litere. Vocea ei, ca-mi canta din spatele corneei, din centrul imaginatiei, din spatele inimii. Vocea ei, ce se propaga prin vene, se scurge prin degete si se aseaza pe hartie.

Colorez pe panze uriase, apusul de soare pe care il vad prin ochii ei. Rosul solar, se incurca printre castaniul parului ei , arunca nuante de auriu in jurul ei, facandu-i vizibile aripile. Doar in apus vezi aripile ingerilor.

Si scriu. Litera cu litera, cuvant cu cuvant, fraza cu fraza. Cerneala se uneste cu hartia, hartia cu masa de scris, masa de scris cu camera, nascandu-se o statuie din cea mai curata marmura neagra. Statuie de inger!

Si scriu, cant, pictez...pentru aceeasi muza!

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Cinderella Man


Oau ce film!!! Unde am fost timp de 5 ani de n-am vazut filmul asta? La jumatatea filmului deja aveam alta conceptie despre viata si motivatie, spre final aproape ca am plans, iar ultimele scene le-am vazut in picioare! Drama, actiunea, diverse trairi....CAPODOPERA!!!

Ce te poate motiva sa lupti sa recastigi totul, dupa ce ai pierdut tot si te-ai umilit ca sa incerci sa recastigi? Faima? Gloria? Sunt nimicuri daca nu ai pentru cine sa le obtii. Daca nu e nimeni in spatele tau care sa te apuce de mana si sa te ridice cand esti jos, nu exista niciun lucru sa te motiveze sa lupti singur, doar pentru tine.

Uite si trailer:

Cafea


Se trezeste greu ca in fiecare dimineata. Isi taraste cu greu pasii prin camera rece, spre bucatarie in cautarea cafelei. Cele 2 cani sunt la locul lor si asteapta ibricul fierbinte, una mai mult decat cealalta. Le priveste, o ia pe a lui si o umple cu lichid negru. Soarbe cu pofta si se lasa invadat de aburii calzi.

"Asta sigur o sa ma trezeasca!"

Insa stie ca nu o sa se intample asa. Stie ca adevarata lui cafea e altceva. Grabit, pune mana pe telefon si suna. Un "Buna dimineata!" spus din celalat capat al firului il face sa tresara si sa se trezeasca brusc. Vocea aceea e cofeina pura pentru el si ii aluneca spre creier, trezindu-i inima in fiecare dimineata.

Zambeste, mai bea odata din cana de cafea si raspunde:

"Buna dimineata! Cafea?" 

joi, 7 ianuarie 2010

Am cunoscut o fata

Am cunoscut o fata...de mult...candva...odata. Si i-am vazut surasuL cand o tineam de mana, i-am simtit parfumul cand dormeam impreuna, i-am auzit si plansul cand imi spunea "noapte buna".

Am cunoscut o fata...ne plimbAm pe alei, eu tot mai prins in vraja zambetului ei, ea vesela, alergand prin vantul rece. Am prins-o din fuga ei si acolo pe alei, i-am gustat buzele, i-am simtit aromele, am lasat-o sa ma inunde. Mi-a curs prin Vene, s-a intins prin artere si a intrat direct in inima.

Am cunoscut o fata....cu pielea dulce, fina, catifelata. Parfumul de vanilie il simt si acum, adus de vant, pornit din gand, din cele mai indepartate colturi ale mintIi.

Am cunoscut o fata...de mult, candva , odata...

miercuri, 6 ianuarie 2010

Dimineata de ianuarie

Cu ochii inca inchisi, cauta pe sub perna telefonul, sperand sa-l gaseasca mai repede. Vrea sa vada cat mai repede cine il suna. Cu siguranta ca e ea. Nu poate sa fie altcineva. Il gaseste si il priveste repede dar il arunca dezamagit in celalat capat al patului. 

E doar alarma care il trezeste la realitate si ii alunga imaginea ei din cap pentru cateva secunde.

Iar a visat-o, i-a vorbit, a tinut-o de mana. Iar s-a trezit si in dimineata asta dezamagit, ca totul a fost doar un vis. Ca si noaptea trecuta, ca si noaptea dinaintea celei trecute, ca si in restul noptilor de cand ea....ea a plecat.

Se ridica din pat si cu genele stranse, dorind parca sa nu lase nicio urma a visului sa fuga inca, se indreapta spre fereastra. O deschide si se lasa lovit de racoarea diminetei. Trage adanc aer in piept si deschide ochii. Priveste in jur, cauta ceva cu privirea. Nicio urma, niciun semn ca ea ar fi trecut sau ar fi fot vreodata prin locul ala. Si totusi a fost atat de real...a simtit-o atat de aproape...ca de fiecare data cand o viseaza...ca atunci cand era langa el. 

Priveste spre cer, apoi inchide fereastra si se indeparteaza. E doar o dimineata rece dupa o noapte lunga...

Dincolo de ce vad ochii (file de poveste)

Umbra de zapada ce cadea linistita acoperea strazile cu un fel de pudra alba si scufunda totul intr-o tacere muta. Urmele lor erau singurele pete negre care se vedeau pe intreaga strada.

Ea, se apropia timida de el, apoi se departa brusc, razand scolareste. El, o privea uimit, luat prin surprindere de gesturile ei, apoi radea si zgomotos. Ar fi putut sa-si spuna mii de cuvinte in seara aceea, ar fi ras din orice. Vorbeau chiar si in momentele in care stateau tacuti, unul langa celalat si priveau cum se coboara cerul peste ei. Priviri ascunse, parfumul pe care il beau unul de pe celalat, degetele care se intalneau si se jucau, toate vorbeau in seara aceea.

Dincolo de zapada care cadea, dincolo de oamenii care treceau pe langa ei, dincolo de ceea ce ochii vedeau, ei...

duminică, 3 ianuarie 2010

Revelion si "after-party"

Mancare, bautura, dans (mai putin), excese de-astea! Pai am inceput pe 31 si am terminat aseara tot ce mai era de mancat si de baut. In rest...baza, glume, caterinca gen.

Aproape 6 kile de carne pe 12 insi, nu e mult, e chiar la fix. Berea a fost  suficienta pentru o zi jumate (app, sunt noua imagine golden brau),gagici destule, in rest...ce sa....gen

Mi-am dat seama ca nu prea stiu sa ma duc la chefuri cu prietena, mai mereu uit ca e si ea pe acolo si a 2 a zi mi-o fur, gen. Imi pare rau de asta, dar nu o fac intentionat.

"Multumesc tuturor ca v-ati adunat asta seara aici...." sau cum o mai fi fost discursul ala vechi de atunci, gen.

Am invatat un cuvant nou, gen.

Am ascultat povesti de pusti care vad bucurestiul o saptamana si dupa se intorc in Craiova, orasul natal si uita sa vorbeasca cu perfectul simplu. Sau se cred prea smecheri, ca deh, ei au vazut capitala, ca sa mai vorbeasca, ca acasa. Nu se face asta, gen! Impresile de clubberide capitala nu au ce sa caute pe la noi pe aici, prin "provincie". Nu poti sa vorbesti cu lumea la telefon si sa spui ca esti la un "after party" si tu de fapt esti la acelasi om acasa la care ai baut pana la 5 dimineata si ai facut revelionul. Nu avem "after party-uri", nu facem deastea! Noi ne revenim din betie doar, continuand sa bem ce a mai ramas. Fara bling-bling-uri, fara lumini de club, fara chestii deastea, gen. Nu pleci din Craiova, vorbind cu "vere" si vii apoi acasa si ma iei cu "frate", nu pleci de aici de unde faceai "baza" si te intorci apoi sa faci "caterinca, gen. Nu se face!

Ghiciti cuvantul ala nou pe care l-am invatat?