Drumul pe autostradă pare că nu se mai termină. Kilometrii se scurg lent, ca şi cum aş fi luat la pas, fiecare centimetru de şosea până la destinaţie. Caut bornele kilometrice cu disperare.
„-Încă 65 de km!”
Nici măcar muzica nu face ca timpul să treacă mai repede! Coloane de maşini înaintează în acelaşi ritm mort, îndreptându-se spre Marele Oraş.
Privesc afară, purtat de gânduri, gânduri ce mă duc la tine. Te văd şi te simt atât de aproape de mine, încât aş putea să te ating. Deşi te-am văzut doar în vise, iţi cunosc fiecare linie a trupului şi aş putea să te pictez cu ochii închişi, aş ….. O umbră ce acoperă pentru moment lumina lunii, mă face să tresar.
Oraşul îşi deschide într-un final porţile înaintea mea.
„-În sfârşit! Acum să te găsesc. Nu va fi aşa greu. Mă iau doar după vocea ta!”
Pornesc pe străzi, privind oraşul prin ochii tăi, lăsându-mi paşii purtaţi de vocea ta, pe care o aud din ce în ce mai clară. Paşii merg singuri către locul de întâlnire, ochii văd lucruri pe care nimeni nu le vede. Parcurile îşi întind labirintul aleilor la picioarele mele, însă ochii tăi mă poartă pe drumul cel bun. Mă pierd în întuneric, însă tu îmi apari din ce in ce mai aproape. O stradă , o intersecţie şi încă una şi iată-mă în faţa casei tale.
„- Hei, te-am găsit! Trebuie să recunosc, a fost destul de greu, dar te-am găsit. Nu te speria, nu mă cunoşti, ne-am cunoscut doar in vise!”
Mă priveşti uimită. Încerci să iţi dai seama de unde iţi sunt atât de cunoscut, de unde îmi ştii figura şi vocea.
Nu îmi pot lua ochii de la tine! Eşti exact ca în visul meu! Aceiaşi ochi mari, care mă priveau în somn, stau acum în faţa mea urmărindu-mă miraţi. Aceeaşi voce care îmi şoptea ca o adiere de vânt, cuvinte dulci, în fiecare noapte, se întreabă acum cine sunt.
„- Dar....dar....nu se poate...tu....eşti cel din vis...din visele mele...cum de stai acum în faţa mea?”
„-Păi...m-ai chemat, nu?”
„- Dar eu...” şi fără să iţi mai termini cuvintele mi te arunci în braţe.
În sfârşit sunt lângă tine şi te simt, cum nu te-am simţit niciodată. Îţi simt pielea, mai fină decât satinul, părul ce se mişcă în adierea vântului, mai elegant decât mătasea, îţi simt parfumul pe fiecare centimetru al corpului meu, parfumul ce mă îmbată şi mă face să plutesc, mai puternic decât cele mai rare vinuri. Deşi buzele tale stau împietrite, le aud cum îmi vorbesc, iţi simt privirea, chiar dacă ochii tăi rămân închişi, încercând să se trezească din vis. Mâinile mele le caută pe ale tale, se joacă prin părul tău, degetele mele aleargă pe pielea ta, zdrobindu-ţi roşul buzelor, cu săruturi.
Lumina lunii aleargă pe faţa ta, conturându-ţi fiecare trăsătura şi pictând-o în aur. Acoperiţi de liniştea nopţii, plutim pe aripile vântului si dispărem in întuneric.
Doar eu, tu şi Marele Oraş.
Mai sunt câteva ore. Te mai privesc odată, te strâng în braţe. Nu pot să iţi dau drumul..
„- Mai rămâi! Nu pleca!”
„- Dar trebuie să plec...”
Te privesc şi ochii tăi mă roagă să mai stau, chiar şi câteva ore doar.
Se apropie noaptea, încă sunt în camera ta, încă eşti lângă mine! Plec cu trenul următor! zâmbeşti! Eşti fericită că am rămas! Sunt bucuros că te mai pot strânge în braţe şi te sărut. E pentru prima dată poate, când nu mă bucur că vine noaptea, căci acum nu mă apropie de tine, cum mă îndepărtează, alungându-mă la sute de kilometrii depărtare. Privesc ceasul! 22:50!
„- Trebuie să plecăm!”
Ajungem la gara. Mă priveşti şi deşi încerci să pari că nu îţi pasă îţi citesc în ochi tristeţea. Mai sunt 10 minute. Ne sărutăm înconjuraţi de oameni pe care nu îi cunoaştem şi de care nu ne pasă. Mulţimea ne ocoleşte grăbită. Noi, nu ne grăbim deloc. Nu avem de ce!
„Trenul accelerat 1821, va pleca în 5 minute de la linia 6, în direcţia …departe de tine!
Te strâng mai tare la piept, te privesc în ochi şi apoi te sărut! Nu vreau să iţi dau drumul, nu vrei să mă laşi să urc în tren! Se aude fluierul care mă cheamă în vagon!
Te mai sărut o dată şi în timp ce trenul se pune în mişcare sar în vagon. Rămân în uşă şi te privesc până ce trenul iese din gara.
Din nou ochii şi-au aruncat priviri numai de noi înţelese, buzele deşi nu s-au mişcat au vorbit şi ne-am spus aceleaşi cuvinte.
Plouă. Stropii de ploaie se izbesc cu violenţă de fereastră.
“- Nu plânge, am să mă întorc!” Ştiu că de fapt stropii sunt lacrimile tale. Le simt cum şiroiesc şi pe obrajii mei.
“- Am să mă întorc şi până atunci o să ne vedem în fiecare noapte, ca şi până acum, în vise! Nu plânge! Trenul se pierde în noapte, lăsând în urmă Marele Oraş.
Printre picături verzi de absint şi stropi roşii de vin, purtată pe braţe de vântul călduţ de primăvară, îmi apare în minte imaginea ta. Te privesc şi te simt lângă mine mai aproape ca niciodată, deşi eşti la sute de kilometrii depărtare. De la fereastra mea privesc oraşul adormit, însă mă simt la rându-mi privit. Simt că sunt privit, de pasări, de copaci, de tot ce mă înconjoară. Toate mă privesc cu ochii tai.
Vântul îmi răcoreşte fata. Până şi în adierea sa caldă te simt! Îţi simt atingerea de satin ce-mi răsfaţă fruntea, iţi simt gustul buzelor şi parfumul lor.
Asta seară sunt îndrăgostit de tine mai mult ca niciodată!
E încă întuneric afară. Doar undeva la orizont, se văd câteva urme mai luminoase, semn că se apropie răsăritul. Adâncit în scaunul din compartimentul trenului, încerc să desluşesc ceva prin bezna de afară, însă tot ce văd sunt doar lumini trimise de la mii de kilometrii depărtare, de câteva stele.
Închid ochii şi te privesc.
Încă dormi. Atât de liniştită şi fragilă, atât de delicată, respiri calmă. Surâzi când iţi îndepărtez o suviţă rebelă, căzută pe frunte, apoi te adânceşti din nou în braţele somnului. Mă retrag de teamă să nu te trezesc.
Încă puţin şi o să fim din nou împreună! Încă puţin şi o să răsără soarele. Încă puţin şi o să te strâng iar în braţe!
Trenul şerpuieşte prin câmpiile întinse, trosnind din fiecare colţ, părând că se rupe în două la fiecare metru parcurs, mărindu-şi viteza de parcă ar fi tras de o întreagă herghelie de cai, ieşită din cumplitele focuri ale iadului.
Câmpul e luminat tot acum, însă o pătură de nori ţine soarele încă ascuns.
“- Încă puţin, încă puţin!”
Oraşul se conturează din ce în ce mai bine în depărtare. Casele devin tot mai mari si într-un final se vede gara. Am ajuns!
Feţe necunoscute, oameni grăbiţi, agitaţie. Mânat de un singur gând, ies în viteză pe uşa vagonului şi pornesc goana nebună spre casa ta. Soarele încă e ţinut sub pătura de
nori, astfel încât mai am speranţa că nu o să-ţi bată în geam, să te trezească.
Mă izbesc în mers de oameni, ignor maşinile mai grăbite decât mine, mă zbat, alerg. Nimic nu mă poate opri sa ajung la timp!
Parcul cel mare se întinde în faţa mea, dar deja îi ştiu aleile cu ochii închişi. Traversez intersecţia cea mare de parca aş zbura.
Trei străzi...două....una....numărul 1.....numărul 3......am ajuns!
Privesc spre cer, apoi spre fereastra ta. E încă în umbră. Tu, încă dormi.
Deschid uşa şi mă strecor lângă patul tău, îţi mângâi tâmpla, apoi te sărut.
“- Bună dimineaţa! M-ai visat?”
Îmi zâmbeşti şi mă săruţi fericită. Ascunşi după draperiile lungi, feriţi de soarele care acum străluceşte cu putere, ne contopim trupurile într-un sărut lung.
Afară, Marele Oraş se trezeşte la viaţă.
Te trezeşti speriată şi priveşti în jurul tău, căutându-mă prin cameră. Încerci să desluşeşti câte ceva, dar tot ce vezi sunt umbrele mobilierului şi draperia care se mişcă în bătaia vântului. Cu vocea tremurând şi abia şoptind cuvintele, întrebi:
“- Eşti aici?”
Am fost. Te-am privit cum dormeai, ţi-am mângâiat părul şi ţi-am sărutat mâna. Ţi-am şoptit uşor în ureche chemarea :
“- Vino la mine….” Ca un suspin, ca o adiere de vânt de primăvară prin iarba.
“ - Ah, iar am visat! “ îţi spui, încercând să te convingi că nu aveam cum sa fiu lângă tine.
“ –Dar totul părea atât de real. Încă îi simt sărutul şi vocea, vocea aceea încă o mai aud şi acum în urechi, cum îmi şopteşte, cum mă cheamă la el!”
Cuprinsă de un fior, te arunci în aşternuturile albe, încercând să adormi iar, în timp ce o lacrimă îţi pătează puritatea obrazului.
Printre lacrimi şi suspine, cu gândul la mine, într-un final adormi.
“- Vino la mine! “ Cu asta adormeai în minte în fiecare seară. Cuvintele astea le auzeai când ţi le şopteam în vise. Tot ele te trezeau dimineaţa.
Şi ai venit. Vocea mea te-a chemat şi paşii tăi te-au purtat singuri spre locurile pe care le-ai văzut prin ochii mei.
Te privesc mut însă ochii mei îţi spun milioane de cuvinte. Eşti lângă mine şi de data asta noaptea nu mi te-a adus doar în vise.
Din locul unde ar trebui să am inima, acum simt că se aude ceva. Ceva creşte şi se dezvoltă acolo, încercând să-si croiască drum spre suprafaţă, atras de lumina ta, căci tu eşti zi, eu sunt noapte, eu sunt întuneric, tu eşti lumină.
Îmbrătişaţi, ne căutam gurile cu pasiune, în timp ce degetele noastre dansează împreună, alergându-se pe fiecare parte a trupurilor noastre.
Fiecare sărut mă face să plutesc, mă înalţă şi mă coboară din nou lângă tine, făcându-mă sa-mi doresc din ce in ce mai multe. Fiecare atingere a ta, îmi trimite fiori pe care ii simt cu fiecare nerv al meu.
Te ridic în braţe şi împreună plutim spre casa mea. Te ţin strâns la piept de frică să nu îmi scapi şi să pleci. Fericiţi, păşim în camera mea.
Aici, toate parcă te aşteptau. Fără să-mi dau seama, lumânările sunt aprinse răspândind în aer aroma de vanilie, trandafirii sunt întinşi pe patul mare, îmbrăcat în satin, muzica se aude uşor dintr-un colţ.
Îmi dau seama că în fiecare seară am pregătit asta, ştiind că, într-un final, chemată de vocea mea, o să apari.
Ne lăsăm conduşi de muzică şi dansăm fericiţi. Însă în seara asta, nu muzica ne face să dansăm, ci inimile noastre. Ele ne ghidează şi ne spun cum să ne mişcăm. Cu ochii închişi, purtaţi în braţele muzicii, ne sărutăm.
Lumina lumânărilor face ca umbrele tuturor obiectelor din jur să danseze odată cu noi. Vinul din pahare ne inundă simţurile şi ne răcoreşte buzele, fierbinţi de săruturi.
Încet, atraşi de muzică, şi conduşi de licoarea sângerie, ne întindem în pat. Valuri de satin ne înconjoară trupurile, care acum îşi continuă dansul în pat.
Printre draperiile mari, o raza de lună îşi face drum spre faţa ta, mângâindu-ţi chipul. Acopăr cu săruturi urmele lăsate de atingerea lunii. În seara asta, doar eu te ating, În seara asta eşti doar a mea, iar eu, sunt doar al tău.
Gurile noastre se caută una pe cealaltă tot mai dornice şi tot mai înfierbântate. Mâinile explorează fiecare parte a trupurilor, fiecare atingere e un sărut.
Îţi sărut gâtul şi îţi simt sângele cum circulă din ce în ce mai rapid prin vene, făcându-te să tremuri. Mâinile mele îţi aleargă pe coapse, desenându-le rotunjimile. Îmbrăţisaţi într-un sărut nesfârşit, ne înălţăm şi plutim. Fericită, îmi mângâi chipul si mă strângi mai tare lângă tine.
Şi, în timp ce soarele începe să răsară, încă prinşi în sărutul infinit, adormim. Afară, soarele, ocoleşte rapid fereastra mea, fără să ne deranjeze. Acum noi visam, in timp ce Oraşul meu îşi bea cafeaua.
Întins pe pat te privesc cum alergi prin cameră, grăbindu-te sa fii gata la timp pentru seara asta specială. Încă sunt în stare de levitaţie, încă mai cred că visez cu ochii deschişi. Un sărut dat pe fugă mă face să-mi revin în simţiri şi să realizez că eşti chiar aici.
Trupul tău gol se oglindeşte acum în faţa mea şi îşi etalează fiecare rotunjime. Cu un deget, încep să desenez prin aer, ca pe o adevărată pânză, fiecare trăsătura a ta. Mă ridic şi îţi sorb dulceaţa buzelor, savurând-o ca pe cel mai rar vin.
“- Hai, îmbracă-te! E târziu!” - îmi şopteşti, în timp ce îţi aranjezi rochia.
Învăluită în alb, dansezi în faţa oglinzii, fericită. Mătasea rochiei pare că izvorăşte din tine şi curge pe fiecare centimetru al pielii tale, contopindu-se cu trupul tău, sculptând o adevărată statuie din cea mai albă marmură. Valurile de mătase se lovesc de tine, împrăştiindu-ţi in cameră parfumul. Simt cum fiecare vapor mă izbeşte şi mă ameteşte, mă face să plutesc şi mă aruncă în agonie.
Îţi sărut umărul gol şi împreună dansăm în lumina lumânărilor. Tu, înger alb, căzut din Eden, eu, demon întunecat, venit din Iad, ne purtăm dragostea pe pamânt.
Flăcările muribunde ale lumânărilor luptă eroic să nu se stingă, căzând în lupta una cate una. Din regimentul de 21, doar una mai stă aprinsă acum şi cu ultimele puteri îşi rosteşte ultimul cuvânt:
”- Întuneric!”
E timpul să plecăm!
Oraşul noaptea e minunat. Străzile aproape goale îşi întind labirintul negru liniştite, ferite de agitaţia de peste zi. Luminile galbene împânzesc fiecare colţ de asfalt alungând orice umbră nedorită.
Maşinile din ce în ce mai multe, pe care le întâlnim pe drum ne anunţă că ne apropiem de destinaţie.
Gălăgie, lumini, muzică de undeva din spate ... am ajuns!
Păşeşti elegant din maşină şi mă prinzi de braţ. Luminile cad acum pe rochia ta albă, în timp ce toată sala îşi întoarce privirea spre tine. Ne croim drum prin mulţimea ce s-a împărţit acum în două rânduri, făcându-ne loc să trecem. Regina balului a ajuns în sală!
Graţioasă, elegantă, te arunci în braţele mele şi mă săruţi, sub privirile necunoscuţilor din jur.
Cu ochii închişi, conduşi de acordurile muzicii, plutim prin toată sala. Urechile noastre refuză să audă alt sunet în afară de cel al inimilor noastre, ce bat acum acelaşi ritm cu cel al muzicii. Vocile din jur devin din ce în ce mai îndepărtate, mai neclare, până ce, încet, încet, dispar. O senzaţie de libertate, ne cuprinde pe amândoi.
Nu mai dansăm de mult in mijlocul sălii. Acum, plutim undeva deasupra, având întreaga cameră la picioarele noastre.
De pe acoperişul lumii, aşteptăm îmbrăţişaţi răsăritul.
Mă trezesc violent, lovit parcă de cel mai groaznic coşmar. Pulsul accelerat, face ca sângele să îmi alerge prin vene, făcându-le vizibile, până la cea mai mică dintre ele.
Ochii mi se rotesc rapid prin camera căutând ceva. Mâinile încep să exploreze patul, scormonind fiecare colt.
“- Nu se poate! T…re…trebuie sa fii aici! E un…e… un coşmar! Nuuuuuuuuuuu!!!!
Cu mâinile ridicate spre cer trimit strigătul ce zboară în noapte şi trezeşte pană şi cea mai îndepărtată stea. Te-ai ridicat din nou la ceruri îngerul meu? Unde eşti? De ce ţi-am dat drumul din braţe? Ca să zbori iar departe de mine?
Simt cum inima începe să bată cu putere, zdrobindu-mi sub bătăile sale pieptul, în timp ce sângele încearcă să spargă orice venă şi să-şi facă drum afară. Privirea mi se încetoşează şi încep să tremur. Un văl negru mi se aşează pe ochi. Aud în urechi ultimele două batăi ale inimii, atât de puternice încât le simt cum încearcă să-mi spargă timpanele. Întins pe podeaua camerei privesc spre fereastră, apoi cad în întuneric.
Afară, Oraşul meu se scaldă în lumină.
Soarele e încă ascuns chiar dacă e lumină. Pornesc din nou spre Marele Oraş cu tine în minte. De fiecare dată cu ochii mai dornici să te vadă, cu buzele mai înfierbântate după sărutul tău, cu urechile mai nerăbdătoare să îţi audă vocea, cu fiecare simî al meu tânjind după întreaga ta fiinţă. Rătăcit printre rândurile cărţii , mă las pradă drumului lung.
Gară, aglomeraţie, paşi grăbiţi spre tine…Traversez parcul ferit încă de razele soarelui şi ajung pe strada ta. Umbra teilor mă ascunde de privirile curioase ale oamenilor de la etaje.
În camera ta, te pregăteşti grăbită ca de obicei, să pleci. Te îmbraci în grabă si îţi aranjezi părul rapid, în timp ce îţi bei cafeaua. Alergi în fugă pe scări şi cobori în stradă.
Ochii mei îţi urmăresc toate mişcările şi te supraveghează de la distantă.
Priveşti în jurul tău, căci simţi cum cineva te urmăreşte, însă tot ce vezi sunt oameni la fel de grăbiţi ca şi tine, oameni care îţi ignoră întreaga ta persoană şi care trec pe lângă tine plini de indiferenţă. Cu toate astea, sentimentul de nelinişte continuă să persiste, apoi te luminezi. Schiţa unui surâs îţi apare pe faţă, în timp ce buzele rostesc ca pentru sine:
“- Eşti aici, nu?”
Privirea începe acum să mă caute şi într-un final mă găsesti pe cealaltă parte a străzii. În haina-mi neagră, te aştept sub umbra teilor. Traversezi în fugă ţi îmi sari în braţe.
“- Asta e pentru tine! “ şi îţi mângâi faţa cu roşul celui mai frumos trandafir, rupt parcă din gradina Edenului şi trimis pe pământ de îngeri.
Ţinându-ne de mână, plecăm spre parc. Labirintul aleilor ne ajută să ne pierdem de mulţime şi ne ascundem de privirile curioase. Banca din fata lacului, ne ademeneşte şi ne cheamă la ea. În faţa noastră lacul îşi etalează adevărata sa splendoare. Poate aşa a arătat dintotdeauna locul asta, însă nimeni nu îl vede cum îl vedem noi acum, eu prin ochii tăi, tu prin ai mei.
Te strâng în braţe şi te sărut, simţindu-mi inima din nou vie, căci numai atunci când eşti lângă mine, sunt viu cu adevărat. Vocile noastre tac, dar ochii îşi spun multe, căci urechile noastre aud numai glasul inimilor. Rămânem împietriţi într-un sărut lung.
“- Mereu vom avea în gând imaginea locurilor în care ne-am întâlnit. Mereu o să mă văd aşezat pe banca asta cu tine şi o să-mi amintesc de aleile care duc la ea. O să rămâi mereu cu mine şi o să te port mereu în inima mea, căci acum îmi curgi prin vene, acum trăiesc prin tine.”
Tremuri când îmi auzi şoaptele în ureche şi cristale îţi curg pe obraz. Mâna mea se joacă acum în părul tău la fel ca în prima zi, timidă, alergând uşor printre firele rebele, cu teama să nu te rănească.
Îmbrătişaţi, rămânem nemişcaţi pe bancă, aşa ca o statuie ce se afla acolo de mii de ani. Devenim una cu parcul, contopindu-ne cu decorul.
Seara, pornim la pas pe străzile Marelui Oraş. Deşi sunt departe de oraşul meu, mă simt acum ca acasă. Nimic nu pare departe când sunt cu tine. Ne pierdem urma pe străzile mari, dorind să străbatem cât mai multe. Nu vrem să lăsăm niciun colţ de stradă, nicio alee, niciun colţ al oraşului, neumblat.
Case mari şi vechi se perindă prin faţa noastră, grădinile îşi împrăştie parfumul, luna ne veghează drumul. Toate lucrează acum pentru noi şi ne fac să ne simţim singurii oameni de pe pământ.
Îmi strângi mâna fericită şi mă săruţi. Eşti lângă mine, sunt lângă tine şi nimic nu ne poate îndepărta.
Încă o noapte împreună, încă o noapte în care m-am îndrăgostit din nou de tine. Ajunşi din nou în camera ta, ne ascundem după draperii şi ne aruncăm în pat. Îmbrătişaţi, adormim feriţi de soarele care acum iţi bate în fereastra.
Şi iată-ne din nou la gară, din nou în tren, din nou aglomeraţie. Din nou tu rugându-mă să mai stau, din nou eu încercând să-mi închid în mine emoţia despărţirii.
“- Mai rămâi! Nu pleca iar! şi mi te arunci de gât.
Îţi ocolesc privirea, de teamă să nu-mi vezi ochii gata să erupă în lacrimi. Îţi aplec capul şi te sărut pe frunte. Îţi mângâi părul şi mă îmbăt poate pentru ultima oara cu parfumul tău. Ochii tăi mari, sunt umezi acum si buzele schiţează o ultima rugăminte:
“- Te rog!”
Cuvintele astea o să le aud mereu în minte ca un ecou de peste timp, însă trebuie să plec.
Din nou se aude anunţul acela blestemat, vocea aceea care îmi zgârie timpanul.
Trenul fumegă în staţie, parcă dorind să plece mai repede ca niciodată. Te strâng în braţe, închid ochii şi te sărut. Mulţimea grăbită trece pe lângă noi, înghesuindu-se în vagoane. Fluierul care anunţă plecarea trenului sparge zgomotul făcut de mulţime. Nu vreau să-ţi dau drumul şi îmi îngrop faţa în părul tău. Însă fluierul ăla mă goneşte din braţele tale.
Ies pe geam şi îţi întind o mâna, dorind să-ti mai simt atingerea încă o dată. Zâmbeşti şi alergi pe lângă vagon, stăpânindu-ţi cu greu lacrimile.
Buzele mele conturează cuvintele pe care poate ţi le-am spus tot timpul, însă niciodată atât de clar. Acum urechea ta le-a auzit, ochii tăi au văzut buzele mişcându-se.
Trenul se îndepărtează rapid şi mâinile noastre îşi dau drumul. Rămâi pe peron visătoare, privind trenul până dispare cu tot cu calea ferată.
În compartiment, căzut pe gânduri privesc în gol pe fereastra, unde, departe la orizont, se conturează imaginea ta! Şi cu fiecare kilometru parcurs îmi simt inima cum se strânge, se micşorează şi bate din ce şn ce mai rar. Cad într-o stare de amorţeală şi într-un final adorm. Cu tine în gând, cu tine în vene, cu tine în inimă ….
Trenul merge mai departe, povestea merge mai departe!
Si a fost cea mai frumoasa poveste scrisa vreodata! S-a scris singura, litera cu litera, cuvant cu cuvant, fraza cu fraza. S-a scris pentru aceeasi muza ca si tot ce s-a scris pana acum. Am cunoscut o fata, candva, de mult, odata...
Multumesc L.!
