miercuri, 18 noiembrie 2015

Intersectie



Mi-a scris. In ultima vreme incepusem sa comunicam din ce in ce mai rar, iar de vazut...mai degraba ne vedeam in pozele de pe facbook. Si s-a hotarat sa-mi scrie:
" - Pot sa vin la tine?"
" - Sigur ca poti."
" - Pai vin."
In 15 minute a fost in fata usii. Ne-am asezat ca deobicei la bucatarie, sa poata sa-si faca ritualul de prima tigara fumata. O priveam cum isi aprinde tigara cu o oarecare nervozitate si de data asta a inceput sa fumeze mai repede. Isi pierduse cumva din senzualitatea pe care o avea cand fuma.
Cu glasul usor tremurat m-a intrebat: "Ce facem?". Si la fel de idiot cum sunt si acum, crezand ca daca fac o gluma proasta va tine iar, am raspuns zambind ca prostul: "bine, ce sa facem?"
Dar ea nu zambea...si-a mai aprins o tigara, a privit undeva prin mine si a continuat: "Ce facem cu noi?" Ca la un joc prost de fazan, aici m-a blocat. Nu am stiut ce sa fac, cum sa reactionez, ce sa zic...am tacut. Am inceput sa realizez de fapt unde ducea discutia. Si daca deobicei lacrimile ei ma intareau si ma faceau sa o protejez cu tot ce puteam, fiind slabiciunea mea, de data asta m-au terminat. Daca in clipele in momentele in care o vedeam plangand, m-as fi luptat cu lumea intreaga doar ca sa o fac sa zambeasca din nou, de data asta m-a dezarmat cu lacrimi, mi-a blocat creierul , corpul, tot. Am luat-o in brate, plangea pe umarul meu, eu plangeam in interior, tipaum, urlam, ma zvarcoleam in focurile iadului etern.
Si ...cam atat...nu am zis nimic, nu am facut niciun gest...nimic.
Ne-am aminit de momentele frumoase petrecute impreuna, de ce a fost si nu o sa mai fie.
Ne-am strans mana ca doi oameni maturi, ne-am urat unul altuia succes mai departe si am plecat fiecare pe drumul lui.

miercuri, 16 septembrie 2015

Repeta dupa mine: Sunt liber!


Alarma de la Sony, te trezeste mecanic. Te tarasti pana la baie, din oglinda te priveste un chip mahmur. Colgate, Listerine si afara din baie. Repede in drum spre iesire, bagi un Jacobs. Ford (sau orice alta marca de masina), ajungi la munca. Windos, clienti tampiti, roboti care vin la alt robot sa-si descarce nervii. Pauza, KFC si de data asta un Nescafe. Reiei activitatea din cubicalul tau, Windos din nou, roboti din nou. Privesti Casio de la mana, 5:00 PM. cheie in contact, drum spre casa. Mai faci cu mana la camera video, de pe stalpul din intersectie, mai incetinesti cand treci pe langa politie, caci si ei te vegheaza.
Auchan, Kaufland sau orice magazin. Si aici, din nou ai de luat o gramada de marci si branduri. Pizza acasa, Silva la doza, privesti cu creierul gol la Samsungul din sufragerie.
Sony suna, un prieten: hai la un Golden! Te imbraci: Nike, Puma si iesi. Castile Beats By Dre pe urechi, mainile adanc bagate in buzunar. Iti feresti ochii de firmele luminoase, fiecare semnalizand ceea ce iti trebuie tie. Toate te cheama si te mint ca au cea mai buna solutie pentru tine.
Lumea e comert, toti cumpara si vand ceva. Marca dupa marca, brand dupa brand, iti controleaza viata din prima clipa a diminetii pana in ultimul moment al zilei, cand inainte de a pune capul pe perna, iti setezi mecanic ora la care sa te trezeasca tehnologia dimineata.
Intimitate e posibil sa nu mai ai nici macar in baie, pentru ca si acolo ai telefonul cu tine. Fratele cel mare e mai real decat in 1984.
Tu nu mai cumperi lucruri, ele te cumpara pe tine. Stai la cozi interminabile sa cumperi primul model de telefon. Te inghesuii in magazine sa prinzi "reduceri"la orice cacat, care nu iti trebui, dar totusi il vrei. Ispita e reala si ispita profita.
Ai camere video peste tot si nu sunt de supraveghere. Oricum daca patesti ceva, dovezile sunt neclare. Dar cineva trebuie sa vada pe unde esti mereu.
Libertatea si conceptul de independenta sunt cele mai mari iluzii ale lumii moderne. Nu esti liber atat timp cat depinzi de cele mai stupide lucruri.
Nu esti liber cand esti supravegheat la orice pas. La fel ca un animal la zoo, esti inchis, cu diferenta ca tu nu vezi marginile custii.
Ochiul din cer nu e Sauron, dar totusi vede tot , stie tot. Si fara sa iti dai seama, chiar si tu vinzi. Vinzi informatii despre cel de langa tine. Dai drumul la o barfa, imprastii un zvon , tot sub falsa iluzie a libertatii: "sunt liber sa zic ce vreau".
Nu spui niciodata ce vrei tu, spui doar ce se vrea ca tu sa spui.

"Maselor li se poate acorda libertatea gandirii, pentru ca ele nu gandesc"

                                                                                               G. Orwell

marți, 15 septembrie 2015

Transport in comun(e)


Ca in caruta comuna din fiecare comuna sau sat din tara, cand se pleaca organizat spre targuri. Cam la fel si in Craiova in orice mijloc de transport in comun: tarani, transpirati si babe. Ca la sate, cu diferenta ca taranii de oras sunt ma periculosi.
Ati observat ca in fiecare autobuz, microbuz sau tramvai, exista o baba (sau mai multe) care tot timpul coboara la urmatoarea? Baba aia care face galagie ca nu te ridici sa ii dai locul si cand o faci isi pune sacosele? Ce nu inteleg eu, daca tot coboara la prima, de ce tot le gasesc in autobuze?
Apoi mai sunt pe langa ea si altii care stau inghesuiti, lipiti de usa masinii, in timp ce in mijlocul culoarului e loc sa si dansezi.
Trecem apoi la cocalarii in maieuri, ce trebuie neaparat sa se tina de bara de sus din autobuz. Aroma de primavara razbate de la subrat si te invadeaza. O simti si cauti fereastra, pe care nu o poti deschide, pentru ca, mai tineti minte baba din usa? O trage curentul...asa ca sauna si putoare pana cand o sa coboare sconcsul.
Gasesti in cele din urma un loc liber langa o cucoana cu 10 sacose de rafie la ea, o galeata de oua si o ganta de voiaj. Si aici e smecheria. Sta linistita, nu schiteaza niciun gest ca ar vrea sa coboare la prima (probabil ca nu a invatat-o baba unde sa stea, pentru treaba asta), pana cand autobuzul semnalizeaza si incepe manevra de parcare in statie. Si aici, tine-te! Brusc ma intreba:"Coborati?" Nici nu apuc sa raspund bine ca nu, cand ma trezesc atacat cu cele 10 sacose, galeata de oua si geanta de voiaj. Doamna se pune in miscare si doboara tot in calea ei spre usa. Ca intrun atac asupra unei fortarete, ia cu asalt culoarul autobuzului in viteza spre iesire. Lipseste doar sa scoata sunetele de razboi.
Dupa razboi, din nou pace si liniste, ba chiar se aude muzica din spatele autobuzului, dintrun difuzor al unui telefon (da, inca se mai asculta manele pe telefon pe speaker). Ca o oda inchinata razboiului, un "OOOO, viata mea" sparge linistea.
Fete plictisite, oameni transpirati, babe cu sacose...toti se lipesc unul de celalalt si continua calatoria. Priviri in gol pe geam, discutii la telefon despre x si y, ba chiar si cate un selfie din cand in cand
Bine-ai venit la bord! Aseaza-te la fereastra, azi conduc eu.

De ce n-am mai scris


Asta imi zic in fiecare zi si in fiecare zi imi promit ca diseara pun mana pe taste si creez. Apoi analizez si imi dau seama ca nu am mai scris pentru ca nu mai am muza. Nu ma inspira nimic, mi-am epuziat subiectele.
Sa scriu despre refugiul meu de la etajul 4, deja e dus subiectul. Sa scriu despre cocalari de craiovita, iar la fel, am multe pagini tocite. Sa vorbesc despre corporatii, serviciul meu si cum vor sa ne vindem toti, pe bani putin, chiar ca aici nu mai gasesc ce as putea sa spun.
Sa vorbesc despre vreme, politica, religie...pai astea sunt discutii de carciuma, le port deja cand ies la bere. Sa le reiau si aici, ar fi prea banal.
Scriam candva despre EA, erau povesti de actualitate. Acum ce as putea sa scriu, istorie? Nu sunt cronicar si oricum din istoria mea si a ei, invat doar eu, deci nu trebuie sa o impartasesc.
Ce as putea sa scriu la capitolul asta, de fapt? Faptul ca am facut aceleasi greseli ca si altadata? Ca am pierdut momentele importante in care poate trebuia sa fiu acolo si sa aibe suportul meu? Imi mai zic in oglinda cateodata: "bravo ba! Pe la nunti esti Batman, dar cand are lumea nevoie de suport, nu esti nici macar Penguin!".
Ce as putea sa spun? Sa vorbesc despre faptul ca am dat-o in bara mai rau ca un fotbalist de liga 5 a, cand trebuia sa marchez la sigur? Ca seara am lasat situatia sa mearga de la sine si dimineata, cand nu am mai primit mesajul de "buna dimineata", mi-am dat seama ce am facut? Sa spun ca m-am trezit ca dupa o betie din care nu imi mai aminteam ce am facut noaptea? E prea tarziu, subiect inchis, istorie scrisa in cronici.
Sa va povestesc iar despre cum lucrez la o afacere de familie, ca majoritatea de pe la noi, unde trebuie sa muncesti pentru tine, dar sa faci bani pentru altii? Sunteti satui de astea, de parca plecati de la shaworma. Ca si voi poate lucrati la fel, poate si voi aveti sefi cu un nivel de retard, de multe ori mai ridicat decat al celor din centrele speciale.
Daca pana acum imi puneam emotii pe cola virtuala, deja le simt ca devin frustrari. Ori nimeni nu vrea sa auda/ citeasca , frustrarile altuia.
Si totusi, pana o sa gasesc subiecte noi, raman la cele clasice. O sa scriu tot despre etajul 4 din craiovita, cartierul tiganilor (care se pare ca au revenit). Etajul 4 unde am trecut prin certuri de familie, sarbatori fericite tot in familie, iubire prin fiecare colt al apartamentului, despartire la masa din bucatarie. O sa scriu despre EA, sa-i completez cronica si in scris, caci vorba aia: " Verba volant, scripta manent".
O sa scriu despre ce ma face fericit, ce ma face trist, ce ma enerveaza sau ma bucura. Si se pare ca sunt putine lucruri, ca de asta ma repet in cuvinte.
De aia scriu....

miercuri, 21 ianuarie 2015

Etajul 4


E micul meu cer, dar nu inseamna ca e neaparat raiul meu. E mai degraba purgatoriu, locul unde imi ispasesc pacatele usoare.
De la etajul 4 am vazut cum asfaltul din fata blocului a luat locul gradini de la parter, cum bara de covoare la care ne jucam, a disparut lasand loc pentru parcare.
De aici de susam vazut oamenii bucurandu-se de victoriile echipelor favorite si tot de aici de sus vad cum acum nu mai exista motiv de bucurie in fotbal.
Obisnuiam sa ies pe balcon si sa privesc luminile din varful releului de semnal din departare, ma fascinau. Acum vad doar scheletul de metal, ca o ruina a unui colos, fara lumini, doar o umbra mare ce se intinde spre cer.
Ieseam la fereastra si o urmaream cu privirea de sus, ca sa ma asigur ca intra in siguranta in bloc si tot de la fereastra de la etajul 4, am urmarit-o cum a urcat in masina si a plecat. Am ramas privind in gol strada ce se pustiise brusc, parca nicio masina n-a mai trecut dupa pe acolo.
Si in camera mea situata deasupra tuturor camerelor din blocul meu, candva familia se strangea in jurul televizorului si priveam desenele de la ora 6:30, in fiecare zi. Acum in camera mea sunt doar eu, in timp ce restul familiei sta ascunsa in barlogul dormitorului, fie bolnavi fie beti.
Am coborat cele 64 de trepte in fiecare dimineata si plecam bucuros spre scoala. Nu aveam zile in care nu voiam sa ma duc. Acum parca am 64 de sentinte la moarte, cand pasesc pe trepte, ca sa ajung la munca. Ma doare fiecare dimineata, cand stiu ca plec sa muncesc pentru altii si astept sa ajung inapoi acasa dinainte de a ajunge macar la serviciu.
Etajul 4 e templul meu, locul de unde imi tin lumea in spate ca un Atlas. Raiul, purgatoriul si iadul meu se afla aici.

325



Am inceput sa scriu in joaca, azi un cuvant, maine o propozitie, poimaine o fraza...si din text in tex, am observat ca incepe sa-mi placa. De la 3 puncte de suspensie si 10 fraze simple, plus o poza pusa asa doar ca sa fie, am ajuns la texte mai complexe, unele simboliste, altele scrise la betie si pe care doar eu le-am inteles. 

Am inceput sa scriu mai bine, textele nu le faceam pentru el, ea sau pentru tine, am lasat cuvintele sa curga pentru mine. 
Am vrut sa am ceva care sa-mi aminteasca de momente, sa pot sa revad cumva fragmente din trecut, fie ele bune sau rele. 
Am scris aici si mi-am descarcat frustrarile, supararile, bucuriile. Si n-a fost doar despre mine. A fost despre cei care au fost complici la starile mele, de la persoane care imi spuneau "la revedere"de pe un peron de gara, pana la prieteni care mi-au devenit frati, de la foste la actuale si apoi iar la foste. A fost despre toate astea. Despre nopti pierdute la mal de Jiu, despre Sibiu, despre locuri in care am pasit si m-au marcat. 
Despre toate astea si multe altele pe care poate le-am omis, despre toate astea am scris cateva fraze, ca sa le recitesc si sa revad filmele de atunci si altadata.
N-am cautat admiratie din partea nimanui si nu m-au deranjat nici criticile, atunci cand au fost. Mi-am scris textele ca pe un jurnal, scris de un capitan de vas, ca sa-l recitesc atunci cand corabia mi se scufunda. 
Uneori, m-am folosit de ce puteam sa debitez, ca sa imi arat nemultumirile fata de lumea din jurul meu, doar ca sa imi descarc nervii intrun mod creativ. Si poate am deranjat si ma bucur, asa stiu ca mi-am atins tinta.
Conceptul de Al33cs, a fost creeat ca un alter ego pentru Cosmin. Ce experimenta Cosmin ziua, Al33cs punea pe foi (virtuale) noaptea. Un fel de monstru al doctorului Frankenstein, ce a prins viata din nimic, dar totusi viu. 
Cum spuneam, am inceput cu fraze scurte, mai un clip de pe youtube, mai o melodie si o poza pusa aiurea, dar cand am simtit nevoia sa las textul sa curga, a curs cu un debit ca Dunarea. Si din nou zic, l-am lasat sa curga pentru mine, n-am acceptat alte ambarcatiuni sa pluteasca, caci doar eu am putut sa fac rafting pe apele lui tulburi si sa merg mai departe prin mijlocul torentului. Si daca nave de croaziera au navigat pe langa mal, nu le-am luat in seama...nu navigau cu mine, doar ma priveau si se amuzau de cum intru sub apa si sunt purtat de val. Si de multe ori, valul de m-a innecat, m-a scos la mal si-am continuat...despre asta e conceptul Al33cs .
Atunci cand Cosmin pateste ceva, Al33cs lupta. Si nu sunt schizofrenic, n-am mai multe personalitati, dar ce se intampla in scris, previne mai multe lucruri sa se intample in realitate. Pentru ca nu e legal sa lovesti unii oameni in fata, nu e legal sa incendiezi tot si sa pleci in lume. Poate nu e acceptat sa-ti exprimi nicun fel de sentiment normal. 
Am scris mai tot timpul cand am simtit emotii puternice, fie ura (asta o simti cel mai rapid) pentru lumea de langa mine, vorbind aici de la intamplari de la locurile de munca, cocalari de pe strada sau alte lucruri care m-au deranjat, fie despre lucruri pline de adrenalina, cum au fost calatoriile pe cu barca pe Jiu, cand ne credeam pirati sau escaladarile pe munti cand am stat la masa cu zeii printre nori, fie am scris despre ceea ce se spune prin popr ca e iubire si aici ar fi texte despre gari, surprize cand nimeni nu se asteapta, orasul sublim si plimbari pana acolo (doar ca sa vedem podul turnul si ochii din acoperis), ochi albastri si unele momente pe care nu l-am notat aici, dar au fost si le am imprimate pe cortex.
324 de pseudo texte si cu toate astea, mi-am creat monstrul meu pe care il folosesc cand am nevoie sa-mi spun gandurile, pentru mine, nu pentru altcineva. 
O sa-mi scriu textele si o sa le parcurg de fiecare data cand vreau sa caut ceva din trecut, o sa trec printre texte, ca pe coridorul unui sanatoriu, de unde se aud cuvantari ale unor nebuni ce vorbesc despre vietile de dinainte de a fi internati. 
O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu!