Obisnuiam

...sa bat orasul la picioare, sa iau strazile la pas, sa explorez fiecare alee. Obisnuiam sa ma pierd prin jungla de asfalt atunci cand doream liniste. De parca te-ai putea linisti intro jungla....Acum nici agitatia de afara nu ma linisteste, nici macar siguranta camerei nu imi mai da incredere.
Obisnuiam sa urc in trenuri si sa ma pierd pe drumul de fier, sa privesc apusuri din mers, sa vad orase cum se scalda in focul soarelui si se racoresc in inghetul noptii. Acum privesc de la fereastra, acelasi bloc de beton si nu imi dau seama daca e frig, cald, zi sau noapte afara. Nu-mi dau seama nici macar in ce oras sunt, daca am plecat sau daca am ajuns undeva.
Obisnuiam sa imi fac Jiul, marea mea si sa ma simt ca in Vama sau Costnesti sau orinde ma gandeam ca as fi. Nici macar nu mai stiu cum arata plaja aia acum, daca mai exista sau daca Jiul mai curge.
Obisnuiam sa facem lucruri pe loc, de la plecari la munte noapte, pana la gratare facute la sute de kilometri distanta. Acum abia ne mai inalnim la bere in orasul asta mic.
Obisnuiam sa nu fug de probleme, sa incerc sa le rezolv singur, sa lupt, sa trag cu dintii. S-a dus parca cheful ala de a fi razboinic si parca am inceput sa ma resemnez.
Obisnuiam sa...multe...acum nu mai obisnuiesc nimic...