Intersectie

Mi-a scris. In ultima vreme incepusem sa comunicam din ce in ce mai rar, iar de vazut...mai degraba ne vedeam in pozele de pe facbook. Si s-a hotarat sa-mi scrie:
" - Pot sa vin la tine?"
" - Sigur ca poti."
" - Pai vin."
In 15 minute a fost in fata usii. Ne-am asezat ca deobicei la bucatarie, sa poata sa-si faca ritualul de prima tigara fumata. O priveam cum isi aprinde tigara cu o oarecare nervozitate si de data asta a inceput sa fumeze mai repede. Isi pierduse cumva din senzualitatea pe care o avea cand fuma.
Cu glasul usor tremurat m-a intrebat: "Ce facem?". Si la fel de idiot cum sunt si acum, crezand ca daca fac o gluma proasta va tine iar, am raspuns zambind ca prostul: "bine, ce sa facem?"
Dar ea nu zambea...si-a mai aprins o tigara, a privit undeva prin mine si a continuat: "Ce facem cu noi?" Ca la un joc prost de fazan, aici m-a blocat. Nu am stiut ce sa fac, cum sa reactionez, ce sa zic...am tacut. Am inceput sa realizez de fapt unde ducea discutia. Si daca deobicei lacrimile ei ma intareau si ma faceau sa o protejez cu tot ce puteam, fiind slabiciunea mea, de data asta m-au terminat. Daca in clipele in momentele in care o vedeam plangand, m-as fi luptat cu lumea intreaga doar ca sa o fac sa zambeasca din nou, de data asta m-a dezarmat cu lacrimi, mi-a blocat creierul , corpul, tot. Am luat-o in brate, plangea pe umarul meu, eu plangeam in interior, tipaum, urlam, ma zvarcoleam in focurile iadului etern.
Si ...cam atat...nu am zis nimic, nu am facut niciun gest...nimic.
Ne-am aminit de momentele frumoase petrecute impreuna, de ce a fost si nu o sa mai fie.
Ne-am strans mana ca doi oameni maturi, ne-am urat unul altuia succes mai departe si am plecat fiecare pe drumul lui.

De ce n-am mai scris

Asta imi zic in fiecare zi si in fiecare zi imi promit ca diseara pun mana pe taste si creez. Apoi analizez si imi dau seama ca nu am mai scris pentru ca nu mai am muza. Nu ma inspira nimic, mi-am epuziat subiectele.
Sa scriu despre refugiul meu de la etajul 4, deja e dus subiectul. Sa scriu despre cocalari de craiovita, iar la fel, am multe pagini tocite. Sa vorbesc despre corporatii, serviciul meu si cum vor sa ne vindem toti, pe bani putin, chiar ca aici nu mai gasesc ce as putea sa spun.
Sa vorbesc despre vreme, politica, religie...pai astea sunt discutii de carciuma, le port deja cand ies la bere. Sa le reiau si aici, ar fi prea banal.
Scriam candva despre EA, erau povesti de actualitate. Acum ce as putea sa scriu, istorie? Nu sunt cronicar si oricum din istoria mea si a ei, invat doar eu, deci nu trebuie sa o impartasesc.
Ce as putea sa scriu la capitolul asta, de fapt? Faptul ca am facut aceleasi greseli ca si altadata? Ca am pierdut momentele importante in care poate trebuia sa fiu acolo si sa aibe suportul meu? Imi mai zic in oglinda cateodata: "bravo ba! Pe la nunti esti Batman, dar cand are lumea nevoie de suport, nu esti nici macar Penguin!".
Ce as putea sa spun? Sa vorbesc despre faptul ca am dat-o in bara mai rau ca un fotbalist de liga 5 a, cand trebuia sa marchez la sigur? Ca seara am lasat situatia sa mearga de la sine si dimineata, cand nu am mai primit mesajul de "buna dimineata", mi-am dat seama ce am facut? Sa spun ca m-am trezit ca dupa o betie din care nu imi mai aminteam ce am facut noaptea? E prea tarziu, subiect inchis, istorie scrisa in cronici.
Sa va povestesc iar despre cum lucrez la o afacere de familie, ca majoritatea de pe la noi, unde trebuie sa muncesti pentru tine, dar sa faci bani pentru altii? Sunteti satui de astea, de parca plecati de la shaworma. Ca si voi poate lucrati la fel, poate si voi aveti sefi cu un nivel de retard, de multe ori mai ridicat decat al celor din centrele speciale.
Daca pana acum imi puneam emotii pe cola virtuala, deja le simt ca devin frustrari. Ori nimeni nu vrea sa auda/ citeasca , frustrarile altuia.
Si totusi, pana o sa gasesc subiecte noi, raman la cele clasice. O sa scriu tot despre etajul 4 din craiovita, cartierul tiganilor (care se pare ca au revenit). Etajul 4 unde am trecut prin certuri de familie, sarbatori fericite tot in familie, iubire prin fiecare colt al apartamentului, despartire la masa din bucatarie. O sa scriu despre EA, sa-i completez cronica si in scris, caci vorba aia: " Verba volant, scripta manent".
O sa scriu despre ce ma face fericit, ce ma face trist, ce ma enerveaza sau ma bucura. Si se pare ca sunt putine lucruri, ca de asta ma repet in cuvinte.
De aia scriu....

325

Am inceput sa scriu in joaca, azi un cuvant, maine o propozitie, poimaine o fraza...si din text in tex, am observat ca incepe sa-mi placa. De la 3 puncte de suspensie si 10 fraze simple, plus o poza pusa asa doar ca sa fie, am ajuns la texte mai complexe, unele simboliste, altele scrise la betie si pe care doar eu le-am inteles. 
Am inceput sa scriu mai bine, textele nu le faceam pentru el, ea sau pentru tine, am lasat cuvintele sa curga pentru mine. 
Am vrut sa am ceva care sa-mi aminteasca de momente, sa pot sa revad cumva fragmente din trecut, fie ele bune sau rele. 
Am scris aici si mi-am descarcat frustrarile, supararile, bucuriile. Si n-a fost doar despre mine. A fost despre cei care au fost complici la starile mele, de la persoane care imi spuneau "la revedere"de pe un peron de gara, pana la prieteni care mi-au devenit frati, de la foste la actuale si apoi iar la foste. A fost despre toate astea. Despre nopti pierdute la mal de Jiu, despre Sibiu, despre locuri in care am pasit si m-au marcat. 
Despre toate astea si multe altele pe care poate le-am omis, despre toate astea am scris cateva fraze, ca sa le recitesc si sa revad filmele de atunci si altadata.
N-am cautat admiratie din partea nimanui si nu m-au deranjat nici criticile, atunci cand au fost. Mi-am scris textele ca pe un jurnal, scris de un capitan de vas, ca sa-l recitesc atunci cand corabia mi se scufunda. 
Uneori, m-am folosit de ce puteam sa debitez, ca sa imi arat nemultumirile fata de lumea din jurul meu, doar ca sa imi descarc nervii intrun mod creativ. Si poate am deranjat si ma bucur, asa stiu ca mi-am atins tinta.
Conceptul de Al33cs, a fost creeat ca un alter ego pentru Cosmin. Ce experimenta Cosmin ziua, Al33cs punea pe foi (virtuale) noaptea. Un fel de monstru al doctorului Frankenstein, ce a prins viata din nimic, dar totusi viu. 
Cum spuneam, am inceput cu fraze scurte, mai un clip de pe youtube, mai o melodie si o poza pusa aiurea, dar cand am simtit nevoia sa las textul sa curga, a curs cu un debit ca Dunarea. Si din nou zic, l-am lasat sa curga pentru mine, n-am acceptat alte ambarcatiuni sa pluteasca, caci doar eu am putut sa fac rafting pe apele lui tulburi si sa merg mai departe prin mijlocul torentului. Si daca nave de croaziera au navigat pe langa mal, nu le-am luat in seama...nu navigau cu mine, doar ma priveau si se amuzau de cum intru sub apa si sunt purtat de val. Si de multe ori, valul de m-a innecat, m-a scos la mal si-am continuat...despre asta e conceptul Al33cs .
Atunci cand Cosmin pateste ceva, Al33cs lupta. Si nu sunt schizofrenic, n-am mai multe personalitati, dar ce se intampla in scris, previne mai multe lucruri sa se intample in realitate. Pentru ca nu e legal sa lovesti unii oameni in fata, nu e legal sa incendiezi tot si sa pleci in lume. Poate nu e acceptat sa-ti exprimi nicun fel de sentiment normal. 
Am scris mai tot timpul cand am simtit emotii puternice, fie ura (asta o simti cel mai rapid) pentru lumea de langa mine, vorbind aici de la intamplari de la locurile de munca, cocalari de pe strada sau alte lucruri care m-au deranjat, fie despre lucruri pline de adrenalina, cum au fost calatoriile pe cu barca pe Jiu, cand ne credeam pirati sau escaladarile pe munti cand am stat la masa cu zeii printre nori, fie am scris despre ceea ce se spune prin popr ca e iubire si aici ar fi texte despre gari, surprize cand nimeni nu se asteapta, orasul sublim si plimbari pana acolo (doar ca sa vedem podul turnul si ochii din acoperis), ochi albastri si unele momente pe care nu l-am notat aici, dar au fost si le am imprimate pe cortex.
324 de pseudo texte si cu toate astea, mi-am creat monstrul meu pe care il folosesc cand am nevoie sa-mi spun gandurile, pentru mine, nu pentru altcineva. 
O sa-mi scriu textele si o sa le parcurg de fiecare data cand vreau sa caut ceva din trecut, o sa trec printre texte, ca pe coridorul unui sanatoriu, de unde se aud cuvantari ale unor nebuni ce vorbesc despre vietile de dinainte de a fi internati. 
O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! 

Obisnuiam

...sa bat orasul la picioare, sa iau strazile la pas, sa explorez fiecare alee. Obisnuiam sa ma pierd prin jungla de asfalt atunci cand doream liniste. De parca te-ai putea linisti intro jungla....Acum nici agitatia de afara nu ma linisteste, nici macar siguranta camerei nu imi mai da incredere.
Obisnuiam sa urc in trenuri si sa ma pierd pe drumul de fier, sa privesc apusuri din mers, sa vad orase cum se scalda in focul soarelui si se racoresc in inghetul noptii. Acum privesc de la fereastra, acelasi bloc de beton si nu imi dau seama daca e frig, cald, zi sau noapte afara. Nu-mi dau seama nici macar in ce oras sunt, daca am plecat sau daca am ajuns undeva.
Obisnuiam sa imi fac Jiul, marea mea si sa ma simt ca in Vama sau Costnesti sau orinde ma gandeam ca as fi. Nici macar nu mai stiu cum arata plaja aia acum, daca mai exista sau daca Jiul mai curge.
Obisnuiam sa facem lucruri pe loc, de la plecari la munte noapte, pana la gratare facute la sute de kilometri distanta. Acum abia ne mai inalnim la bere in orasul asta mic.
Obisnuiam sa nu fug de probleme, sa incerc sa le rezolv singur, sa lupt, sa trag cu dintii. S-a dus parca cheful ala de a fi razboinic si parca am inceput sa ma resemnez.
Obisnuiam sa...multe...acum nu mai obisnuiesc nimic...

Aniversara

Acum 320 de pagini in urma, scriam 5 fraze...fara vreun sens, fara vreun mesaj. Dupa 320 de file, nu s-a schimbat nimic. Poate doar volumul frazelor fara mesaj, de la texte de 3 propozitii, am reusit sa depasesc chiar limita de 10, apoi 20 si asa mai departe, folosind chiar cuvinte cu mai mult de 3 silabe. 

De ce am scris in continuare? De ce inca mai scriu (mai rar, dar totusi inca mai scriu) ? 

Pai raspunsul in mare parte ar fi ca aici ma mai descarc. Nu trebuie sa insemne nimic pentru nimeni ce scriu, nu vreau sa traga nimeni vreo concluzie despre ce am scris, cum am scris. Aici ma descarc, imi spun frustrarile (ca deh, sunt un frustrat), aici imi duc monologurile de om nebun. Aici e azilul meu si paginile albe de la inceput sunt camasa mea de forta. Prefer sa le umplu cu prostii, decat sa bat, sa injur sau sa scuip societatea fizic. Si nu vreau niciun raspuns din partea cititorilor...asta in cazul in care citeste cineva aberatiile mele. Daca totusi vede cineva asta si vrea sa comenteze, e liber sa o faca. Accept pareri ca fiind pareri, dar nu le iau in calcul si nu le urmez sfatul. 

Mai scriu, pentru ca in azilul asta de nebun, am si locul vesel, unde fug sa mai scap de anxietate. Scriu si povestioarele mele vesele, despre plimbari, betii, locuri care m-au impresionat, surprinzator...chiar si despre oameni intro maniera pozitiva. 

E locul meu plin de gari, orase cu pavaj, turnuri cu ceas, plaje de jiu, cae bantuite, locul in care imi expun mandria de oltean, e locul meu in care imi arat orientarea religioasa venerand culorile alb-albastre. 

De asta scriu, nu pentru faima, nu pentru a ma da mare, nu pentru a face bani (cica s-ar face bani din chestia asta, dar eu n-am nici macar reclame puse). 

Scriu pentru mine si daca cineva gaseste ceva util aici...sa bage la cap daca vrea. Daca nu, exista mereu optiunea de a inchide pagina, a trage printre dinti un "ce dobitoc" si de a nu mai deschide vreodata textele mele. 

Citadin

Oameni cu capul sub umbrele, se misca grabiti pe trotoarul negru, cautand drumul spre casa. Ploua marunt si toti se feresc de apa. Printre ei, printre umbrele si pasi grabiti, o umbra, cu gulerul hainei ridicat, mainile adanc infipte in buzunar si pasi calculati. Nu cauta drumul spre casa lui...de fapt...nu cauta niciun drum. Il stie de la inceput: trotuar negru plin de balti...alee ingusta pana la intrarea in parcul - pajiste ce inconjoara lacul, un bulevard si apoi a ajuns.

Asteapta un autobuz si cand in sfarsit il vede in statie, se hotaraste sa mearga pe jos. E mai bine asa...se simte mai liber, mai viu. Se simte altfel cand renunta la cutii, fie ele autobuzele, fie ele spatiile inguste de la locul de munca.

Dupa slalomul printre oameni, ajunge intrun final in fata stupului de lumini si incepe sa caute cu privirea o camera anume. Un etaj, doua...trei....apoi stanga, dreapta si din nou de la parter pana pe acoperis. 

Cauta camera veche...insa...lumina e stinsa acolo, draperiile trase si nimic nu pare sa mai traiasca dincolo de fereastra. 

Si se trezeste brusc intro cafenea, afara nu mai ploua si pianul alb plange in colt. Orasul se vede de la fereastra, afara se aude tropaitul cailor pe pavajul de piatra cubica. Ceasul de pe turnul bisericii arata ora 21:01. Priveste in jur si nu intelege nimic; unde sunt vehiculele ciudate, care mergeau fara sa fie trase de cai, unde e stupul ala mare in care pareau sa traiasca peste 100 de suflete? Unde e aleea ingusta si parcul - pajiste? Sa fi fost o premonitie din viitor sau un vis din trecut?  

Cade pe ganduri, se lasa dus de notele din pian si simte in aer o aroma de vanilie. Si il simte din ce in ce mai intens, desi e decat el si pianistul in cafenea. 

Deschide fereastra, caci simte ca se sufoca si trage puternic aer in piept. Dar parca e si mai puternica afara aroma. Si parca acum are si voce, fantasma asta. Aude pasi pe pavajul de sub fereastra, insa...nu e nimeni...Priveste spre turnul bisericii si parca la una din ferestre...parca...e ...cine...ce...parca e ceva acolo! 

Pianul isi termina melodia intro nota grava... capul de pe masa se ridica brusc si priveste speriat in jur...dar nu e niciun pian...nicio cafenea intrun oras cu strazi pavate si biserica cu turn...

Afara ploua marunt si el e intrun bar slab luminat, intrun oras fara parc cu pajiste mare, fara pavaj pe strazi sau biserici cu turn...

Pianul nu canta aici, aroma de vanilie nu se simte in aer....ceasul in schimb, ceasul e 21.01...

Pe o notă de pian

Frunze moarte, ude, hepatice se împrăștie pe asfalt. Treci prin ele, cu gulerul hainei ridicat și mâinile adânc bagate in buzunar.
Vezi soarele în apus cum inroseste cerul și da foc norilor.
Și ai vrea să fie iar apusul ala în care ploua cu note muzicale dintru pian, tu stai la masa mica de metal si o privești cum se lasa dusă de muzică. Soarele coboară și coboară și arde ochii din acoperiș, ochi ce veghează orașul.
Pianul ridică note spre cer și le coboară pe străzile pavate. Tu o privești, ea te privește, apusul va îmbracă în foc, ploaia va spală păcatele și voi.... Voi sunteți doi oameni simpli intrun oraș vechi.
Frunze moarte, galbene, uscate.... Se lipesc de picioare, ploaia rece îți lovește fața....și tu,  tu cauți cafeneaua cu pian, cu apus de soare și ploaie de note...
Cafenea uitată pe terasele unui oraș antic, uitat in marginea minții.

Published with Blogger-droid v2.0.10

27

I-am facut pe fraieri! Pe toti 27...acum stau linistit, imi beau cafeaua , in fotoliul din odaie, cum era versu...privesc stirile politice, ca de...de la o anumita varsta incepe sa te intereseze mai mult politica si ma relaxez ca un batran senil ce sunt.
Si totusi, lasand gluma la o parte...azi luati si beti, distrati-va! E sarbatoare nationala, da ce zic eu nationala, mondiala...E ziua Sfantului si Marelui EU!!!
Lumina, caldura, apa calda si tot ce va mai doriti, sa vi se intample si voua!
La multi ani!

Am nevoie...

Am nevoie de rabdare, de bani, de o vacanta de cativa ani. Am nevoie de locul meu vesel, unde sa pot sa lenevesc linistit. Intoxicat pana peste cap de praful din asfalt si betoane, otravit de societatea asta condusa de hoti la costum. Vreau oaza mea de liniste, departe de orice e nociv. Fara televiziuni care spala creiere, fara corespondenta de la companiile de utilitati, fara sefi, deadline-uri si targete. Doar eu si linistea....
Vreau sa vad rasaitul de pe varful muntelui, nu din spatele blocului, prin fereastra camerei de 3 pe 4. Am nevoie de libertate, de spatiu, de timp, de toate variabilele fizicii quantice.
Am nevoie de locul ala unde biserica indruma omul, nu il jefuieste si fura din toate partile, de locul ala in care nu exista costume si omenirea nu e condusa de ordine secrtete. Vreau locul ala in care nu suntem piese pe o imensa tabla de sah si ne putem decide singuri vietile.
Am nevoie sa ma ridic din genunchi si sa tin capul sus, sa privesc spre cer si spre varful muntilor, caci numai asa pot sa incep escaladarea crestelor. Si-odata ajuns sus...e doar pacea si atata timp cat e pacea mea...o consider mondiala. Niciun obstacol nu o sa-mi mai obtureze soarele si o sa primesc lumina cu bratele deschise.

323

Fix!
Nu e niciun cod ascuns, niciun mesaj secret si nici nu mi-am luat bmw. Inca nu sunt asa de taranoi, tigan si idiot!
 E exact numarul de luni de cand exist si acum am intrat in cea de-a 324- a luna.
Am vazut destule, dar nu suficiente lucruri. Am cunoscut multi oameni si astia cred ca sunt suficienti, ca de'...asa sunt eu mai antisocial. Am fost in diverse locuri si mai am o gramada de vizitat.
Am trecut (si asta e chiar amuzant si foarte adevarat ca, am trecut) prin diverse facultati, chiar si in alt oras si mai sunt cateva ramase la care nu am fost.
Si ca o scurta lista a lucrurilor de facut in luna 324 si nu numai, as zice asa: Cel putin o postare pe zi aici, cel putin o bere cu prietenii zilnic, cel putin o plimbare pe munte anul asta, cel putin o alta facultate pe lista, cel putin o zi la tara, ca in copilarie, cel putin un "nu ma intereseaza, n-am chef de asta"pe zi. Cel putin 10 pagini dintr-o carte citite zilnic in balcon la soare, cel putin un film pe saptamana. Cel putin un meci de-al Craiovei, vazut pe stadion, indiferent de liga.
Cel putin 323 de lucruri de facut intr-o luna!

Timp pentru mine

...sa imi beau cafeaua dimineata acasa, pe balcon la soare sau citind noutatile la calculator. Timp pentru mine sa citesc o carte buna, ascultand muzica buna. Timp pentru mine sa vad un film bun, bere rece, floricele. Timp sa ma plimb pe strazile din oras, sa alerg pe alei in parc.
Sa mananc seara undeva intr-un oras sau pe drum si sa ma prinda dimineata in alte orase. Timp pentru mine sa beau o vodka din cana de metal, pe varf de munte la un foc de tabara, dupa ce am urcat toata ziua cu rucsacul in spate.
 Vreau timp de calitate pentru lucruri de calitate si vreau sa-l impart cu oameni cu standarde ISO mari.
O tura cu bicicleta, un tenis de camp, de picior (nu conteaza forma lui), un fotbal si dupa toate activitatile spalate cu o bere rece cumparata la cheta, impreuna cu oamenii pe care ii stiu de o viata, conteaza pentru mine mai mult decat o intalnire cu nu stiu ce oameni de afaceri corporatisti, imbracati la costum si care imi vorbesc doar de afaceri, vanzari si cifre.
Timpul de calitate e dat de oamenii alaturi de care il petreci.
Timpul de calitate nu se pierde...se petrece!

Pe varf de munte

Am regasit iar Sibiul anul asta acolo unde l-am lasat ultima data cand l-am vazut. La fel de frumos, la fel de fascinant ca de fiecare data. Cu turnurile lui, cu strazie pietruite, cu ferestrele-ochi de pe acoperisuri. 

Dar de data asta, nu Sibiul a fost destinatia. De data asta muntii de langa oras ne-au trezit interesul. Dupa un drum de cateva ore cu masina, am debarcat la poalele telescaunului de la Paltinis si de aolo, cu rucsacii in spate si voie buna, am plecat spre refugiul Canaia. Traseu pe un drum practicabil de masini 4x4, in unle locuri foarte inclinat, in altele drum drept. Traseu de platou. Un sarpe intalnit pe drum, niste "afinuti" care ne slalutau toti cu aceasi intrebare: 'aveti si voi o tigare?" si in rest drum fara peripetii. 

Am gasit refugiul Canaia in renovari majore, dar l-am gasit plin de oameni care spre uimirea noastra s-au bucurat ca ne vad. 

Si dupa cateva ore bune petrecute cu ei acolo, la foc de tabara, gratar, bautura si muzica de chef si voie buna, ne-am retras spre corturi in noaptea rece . Dimineata ne astepta varful Cindrel cu toti cei 2244 metrii ai lui.

Trezit de vie a 2 a zi, mic dejun luat la pranzsi hai pe varf. Sus, din nou am dat noroc cu zeii si ne-am inchinat in fata naturii. Peisaje de vis pe care le vedeai pana te pierdeai in ceruri.

Drum lung la intoarcere si obositor, tristete ca s-a terminat si de data asta si pe limba aceiasi itrebare: "la anu' unde mergem?"

Mai trag o linie

...nu de coca, nu ma pasioneaza praful. Si nici cu rigla, ca nu sunt arhitect. Mai trag o linie langa cele 5 seturi de 5, trase pana acum.Si iar stau si calculez si adun si scad, sa vad cu ce am ramas.
Am adunat prieteni pana acum, am scazut alti oameni care au plecat si au luat distanta de mine.
Am zburat aproape de cer, am cazut in prapastii adanci, dar am urcat din nou, de fiecare data pe culmi sa zbor iar cu vulturii. Am cautat lucruri frumoase pe care le-am obtinut greu, caci flori de colt gasesti doar pe creasta.
Si am ramas cu mana mea de "frati", prieteni e prea putin daca le spun. Din liniile stranse pana acum, 11 sunt ale lor, 7 le am de acasa iar restul...restul nu conteaza.
Deci scriu cu litere mari "LA MULTI ANI MIE!" pentru ca merit, desfac o bere rece si ma inec in alcool!

Pana la anu', acelasi eu va salut!

Scos din priza

Gata, fara griji, fara alarme care sa ma trezeasca devreme, fara ora de culcare. doar berea de la ora 5, 6 ...de fapt doar berea de la orice ora, o narghilea din cand in cand si in rest relax. Vreau sa ma plictisesc de atata relaxare, sa stau fara sa fac nimic, privind spectacolul grotesc al lumii. Vreau sa ma prajesc la soare, sa dorm 2 ore dimineata , sa bantuii ca vampirii noapte de noapte. Nu raspund la telefoane care vin din afara cercului de prieteni, nu vreau sa vad/aud sau sa vorbesc cu cineva care nu se afla in cercul ala. Relaxare totala, fara niciun gand, alb,negru sau orice culoare. Doar stare de visare, hamei, fum si.....

Introspectie

“Buna ziua! Bine-ai venit! Ia loc te rog pe canapea. Aseaza-te comod si hai sa ne relaxam.” Si in timp ce imi spune astea, pune o muzica ambientala si toarna un pahar de vin rosu.
“…povesteste-mi ce s-a intamplat. Cum ai ajuns aici, despre ce vrei sa vorbim”. Eu, intins pe canapea, privesc tavanul si nu zic nimic. Nu imi vine in minte decat culoarea vinului, rosul ala inchis, sangeriu si-mi amintesc de o paleta cromatica de pe o picture veche: rosu de vin, verde de-absint.
Si-apoi mai e si pianul ala care se aude si nu-mi dau seama daca e doar in urechea mea sau il aude toata lumea. Cert e ca il vad si pe pianist, cantand pe o terasa in fata unui soare in apus si totodata, cantand intr-o zi ploiasa.
Cum am ajuns aici? Ma plimbam pe o strada marginita de case vechi, de ziduri medievale, de parcuri mari. Ma plimbam pe o strada pietruita, pe care se turna un film despre al 2-lea razboi mondial. Am lasat strada in urma, ajungand pe varfuri de munti, unul mai inalt decat celalalt, unde am zburat cu vulturii.
“Ce vezi acum?” , imi intrerupe vocea aspra, gandurile.
Eu, inca intins pe canapea, privesc albul tavanului, dar vad…vad negura…un intuneric rece, un intuneric primordial, intunericul de dinaintea luminii. Unde sunt culorile, formele, viata? Sunt doar eu si…nimicul…si acel eu, de fapt e umbra mea, caci eu, eu zac zdrobit de stanci. Am cazut de pe varful muntilor si acum zac in intuneric.
Respir adanc ca dupa un inec si tresar speriat. Sunt tot in camera intunecoasa, tot pe canapea. N-am cazut, nu m-am zdrobit si pot chiar sa zbor.
“ De fapt vreau sa iti spun ce m-a adus aici” dar cuvintele se pierd si imi sunt aduse inapoi de ecoul camerei goale. Caut cu privirea pe cel care imi vorbise pana acum si apoi realizez ca sunt doar eu in fata unei oglinzi mari, o oglinda care parca deschide o alta lume in spatele ei si tot odata o alta lume in spatele meu.
Si daca eu sunt pacientul venit sa se confeseze in fata unui pishiatru, iar psihiatrul este tot pacientul care vrea sa isi descarce sufletul, inseamna ca eu sunt pihiatrul pacientului meusi tot odata pacientul psihiatrului meu.
Paharul de vin rosu sta pe marginea mesei, jumatat gol. Muzica de pian isi duce ultimele acorduri. De undeva, o voce se aude incet, aproape soptit:
“…povesteste-mi, ce s-a intamplat! Cum ai ajuns aici,….despre ce vrei sa vorbim….”
Pianul tace, paharul se rastoarna si cade de pe masa, lumea din oglinda cade in intuneric.
….
“Buna ziua! Bine-ai venit! Ia loc, te rog, pe canapea….”

Freerunner

Am o pofta nebuna sa alerg, sa fug pe strazi, pe alei, pe poteci, sa ma pierd printr-o padure. Sa pun pas, dupa pas, dupa pas, din ce in ce mai repede pana sparg bariera sunetului. Sa simt ca zbor sa ca nu ating pamantul cu picioarele.
Sa las tot in spate si sa fug catre nou, catre necunoscut. Sa las in spate probleme, pentru ca m-am saturat sa le infrunt singur, sa las in spate zile proaste, sa fug atat de repede incat nici macar un gand negru sa nu ma prinda.
Si cu fiecare pas pus, sa ma simt din ce in ce mai liber, cu fiecare metru parcurs sa simt cum cad lanturile, za dupa za. Sa alerg prin ploaie, sub clar de luna, pe campuri, liber si fara vreun legamant fata de cineva sau ceva.
Sa alerg liber ca o fiara salbatica...liber si fericit!

Visam...

...sa ma plimb mult, pe unde pot. acum stau inchis intre 4 pereti si ma gandesc cat de tare era cand ma plimbam. Visam sa urc in primul tren si sa plec catre orinde merge el. in schimb, ma urc zilnic intr-un autobuz jegos si ma duc spre un job infect.
Visam sa cunosc mereu alti oameni, sa schimb idei, sa cumulez cunostinte. Zilnic ma intalnesc si vad aceiasi oameni care mi se par din ce in ce  mai de kkt!
Visam sa-mi beau cafeaua dimineata pe malul marii si sa ies apoi seara dintr-o sala de teatru din Sibiu. Dimineata imi fac un 3 in 1 in fata calculatorului si seara ma intorc obosit de la serviciu.
Visam...multe...si vise au ramas. Acum dorm in realitatea asta si nu ma pot trezi in niciun vis!

Arbore Genealogic

Am gasit un sit super, myheritage.ro , in care iti poti face un arbore genealogic. E usor de folosit, bagi datele pe care le detii, poti incarca fotografii si apoi poti sa printezi arborele sub diferite forme. Oricum vroiam de mult sa-mi caut stramosii si sa ii pun intr-o ordine bine stabilita. 

Partea proasta e ca arborele e mai mare, decat ceea ce se vede, insa atat incape pe ecran. Deci cine stie ca face parte din familia asta, chiar daca e var de sora de unchi de gradul 10, anuntati. 

Cine stie, poate ne facem dinastie!

Am zis ca nu mai scriu...

...vorba lu' NimeniAltu', ca oricum vorbesc degeaba si nimeni nu m-asculta! Oricum scriu degeaba, ca nimeni nu citeste, nimeni nu gandeste : "ba ce-a zis asta, ce vrea in texte?" . Nu deschid ochii nimaniui cu ce bat din taste, nu fac pe nimeni sa gandeasca altfel.
Asa ca de ce sa mai scriu, pentru cine? Pentru unu, doi care se amuza cand ii fac pe altii prosti? Pentru mine, ca sa nu injur cu voce tare si sa nu sar sa bat pe fiecare dobitoc care ma calca pe bataturi? Nu mai scriu pentru nimeni; aia de vor sa rada sa asculte bancuri, eu o sa ma apuc sa sar la bataie, nu mai stau sa mazgalesc foi.
Zic, ca n-o sa mai scriu, nu am pentru cine. Nimeni nu citeste, nimeni nu-i ca mine. Nimeni nu intelege ce zic eu de fapt si cei ce citesc, o fac doar de curiozitate, poate mai afla pe unde umblu, cu cine o mai ard. Nu inteleg substratul, simbolurile din texte sau alte chestii care ar trebuii sa conteze.
Asa ca nu mai scriu, n-am pentru cine, daca imi gasiti un public bun anuntati-ma si pe mine.

Freestyle

Copilarie, copil, cheie la gat, castel la bara, capra noua, coctatelea, caramele, covrigi, cornuri cu ciocolata, cuburi de zahar, copil... fara counter strike, coca cola, chipsuri, calculator, combinatii pe net.
Adolescent, atent la alte atentii, tentatii. Prietenii, prostii, pustoaice de liceu, plimbari, parcuri, puburi, partide de pescuit din Cluj in Craiova, partii pe zapada, pe alei in parc.
Liceu, lucrari, laboratoare, lene, "ce greu e la liceu" , biliard, bautura prin scari de bloc, betii, bagabonteli.
Facultate, facultati, electrotehnica, psihologie, fizica, economie. Cursuri, carti, colocvii, componente electronice, capacitati cognitive, calorimetrie, contabilitate.
Plimbari pe plaiul mioritic, Craiova, Timisoara, Craiova, Bucuresti, Craiova, Sibiu, Craiova, Pitesti, Craiova...Trenuri, autocare, expresso scurt baut la chioscurile de ziare, in asteptarea trenului pierdut. Autobuze, tramvaie, metrou. Carti citite, cu capul leganat de miscarea muntelui de metal, care se pierde pe sine. Muzica in casti, rock, hip hop, muzica data tare.
Oameni noi, agitatie in fiecare oras, strazi, alei, parcuri noi, totul luat la pas, fara gps sau harti. Jungla urbana, asfalt si beton, monstrii de metal. Noapte, lumini, orase la fel noaptea, frumoase si linistite.