Introspectie

“Buna ziua! Bine-ai venit! Ia loc te rog pe canapea. Aseaza-te comod si hai sa ne relaxam.” Si in timp ce imi spune astea, pune o muzica ambientala si toarna un pahar de vin rosu.
“…povesteste-mi ce s-a intamplat. Cum ai ajuns aici, despre ce vrei sa vorbim”. Eu, intins pe canapea, privesc tavanul si nu zic nimic. Nu imi vine in minte decat culoarea vinului, rosul ala inchis, sangeriu si-mi amintesc de o paleta cromatica de pe o picture veche: rosu de vin, verde de-absint.
Si-apoi mai e si pianul ala care se aude si nu-mi dau seama daca e doar in urechea mea sau il aude toata lumea. Cert e ca il vad si pe pianist, cantand pe o terasa in fata unui soare in apus si totodata, cantand intr-o zi ploiasa.
Cum am ajuns aici? Ma plimbam pe o strada marginita de case vechi, de ziduri medievale, de parcuri mari. Ma plimbam pe o strada pietruita, pe care se turna un film despre al 2-lea razboi mondial. Am lasat strada in urma, ajungand pe varfuri de munti, unul mai inalt decat celalalt, unde am zburat cu vulturii.
“Ce vezi acum?” , imi intrerupe vocea aspra, gandurile.
Eu, inca intins pe canapea, privesc albul tavanului, dar vad…vad negura…un intuneric rece, un intuneric primordial, intunericul de dinaintea luminii. Unde sunt culorile, formele, viata? Sunt doar eu si…nimicul…si acel eu, de fapt e umbra mea, caci eu, eu zac zdrobit de stanci. Am cazut de pe varful muntilor si acum zac in intuneric.
Respir adanc ca dupa un inec si tresar speriat. Sunt tot in camera intunecoasa, tot pe canapea. N-am cazut, nu m-am zdrobit si pot chiar sa zbor.
“ De fapt vreau sa iti spun ce m-a adus aici” dar cuvintele se pierd si imi sunt aduse inapoi de ecoul camerei goale. Caut cu privirea pe cel care imi vorbise pana acum si apoi realizez ca sunt doar eu in fata unei oglinzi mari, o oglinda care parca deschide o alta lume in spatele ei si tot odata o alta lume in spatele meu.
Si daca eu sunt pacientul venit sa se confeseze in fata unui pishiatru, iar psihiatrul este tot pacientul care vrea sa isi descarce sufletul, inseamna ca eu sunt pihiatrul pacientului meusi tot odata pacientul psihiatrului meu.
Paharul de vin rosu sta pe marginea mesei, jumatat gol. Muzica de pian isi duce ultimele acorduri. De undeva, o voce se aude incet, aproape soptit:
“…povesteste-mi, ce s-a intamplat! Cum ai ajuns aici,….despre ce vrei sa vorbim….”
Pianul tace, paharul se rastoarna si cade de pe masa, lumea din oglinda cade in intuneric.
….
“Buna ziua! Bine-ai venit! Ia loc, te rog, pe canapea….”