Etajul 4

E micul meu cer, dar nu inseamna ca e neaparat raiul meu. E mai degraba purgatoriu, locul unde imi ispasesc pacatele usoare.
De la etajul 4 am vazut cum asfaltul din fata blocului a luat locul gradini de la parter, cum bara de covoare la care ne jucam, a disparut lasand loc pentru parcare.
De aici de susam vazut oamenii bucurandu-se de victoriile echipelor favorite si tot de aici de sus vad cum acum nu mai exista motiv de bucurie in fotbal.
Obisnuiam sa ies pe balcon si sa privesc luminile din varful releului de semnal din departare, ma fascinau. Acum vad doar scheletul de metal, ca o ruina a unui colos, fara lumini, doar o umbra mare ce se intinde spre cer.
Ieseam la fereastra si o urmaream cu privirea de sus, ca sa ma asigur ca intra in siguranta in bloc si tot de la fereastra de la etajul 4, am urmarit-o cum a urcat in masina si a plecat. Am ramas privind in gol strada ce se pustiise brusc, parca nicio masina n-a mai trecut dupa pe acolo.
Si in camera mea situata deasupra tuturor camerelor din blocul meu, candva familia se strangea in jurul televizorului si priveam desenele de la ora 6:30, in fiecare zi. Acum in camera mea sunt doar eu, in timp ce restul familiei sta ascunsa in barlogul dormitorului, fie bolnavi fie beti.
Am coborat cele 64 de trepte in fiecare dimineata si plecam bucuros spre scoala. Nu aveam zile in care nu voiam sa ma duc. Acum parca am 64 de sentinte la moarte, cand pasesc pe trepte, ca sa ajung la munca. Ma doare fiecare dimineata, cand stiu ca plec sa muncesc pentru altii si astept sa ajung inapoi acasa dinainte de a ajunge macar la serviciu.
Etajul 4 e templul meu, locul de unde imi tin lumea in spate ca un Atlas. Raiul, purgatoriul si iadul meu se afla aici.

325

Am inceput sa scriu in joaca, azi un cuvant, maine o propozitie, poimaine o fraza...si din text in tex, am observat ca incepe sa-mi placa. De la 3 puncte de suspensie si 10 fraze simple, plus o poza pusa asa doar ca sa fie, am ajuns la texte mai complexe, unele simboliste, altele scrise la betie si pe care doar eu le-am inteles. 
Am inceput sa scriu mai bine, textele nu le faceam pentru el, ea sau pentru tine, am lasat cuvintele sa curga pentru mine. 
Am vrut sa am ceva care sa-mi aminteasca de momente, sa pot sa revad cumva fragmente din trecut, fie ele bune sau rele. 
Am scris aici si mi-am descarcat frustrarile, supararile, bucuriile. Si n-a fost doar despre mine. A fost despre cei care au fost complici la starile mele, de la persoane care imi spuneau "la revedere"de pe un peron de gara, pana la prieteni care mi-au devenit frati, de la foste la actuale si apoi iar la foste. A fost despre toate astea. Despre nopti pierdute la mal de Jiu, despre Sibiu, despre locuri in care am pasit si m-au marcat. 
Despre toate astea si multe altele pe care poate le-am omis, despre toate astea am scris cateva fraze, ca sa le recitesc si sa revad filmele de atunci si altadata.
N-am cautat admiratie din partea nimanui si nu m-au deranjat nici criticile, atunci cand au fost. Mi-am scris textele ca pe un jurnal, scris de un capitan de vas, ca sa-l recitesc atunci cand corabia mi se scufunda. 
Uneori, m-am folosit de ce puteam sa debitez, ca sa imi arat nemultumirile fata de lumea din jurul meu, doar ca sa imi descarc nervii intrun mod creativ. Si poate am deranjat si ma bucur, asa stiu ca mi-am atins tinta.
Conceptul de Al33cs, a fost creeat ca un alter ego pentru Cosmin. Ce experimenta Cosmin ziua, Al33cs punea pe foi (virtuale) noaptea. Un fel de monstru al doctorului Frankenstein, ce a prins viata din nimic, dar totusi viu. 
Cum spuneam, am inceput cu fraze scurte, mai un clip de pe youtube, mai o melodie si o poza pusa aiurea, dar cand am simtit nevoia sa las textul sa curga, a curs cu un debit ca Dunarea. Si din nou zic, l-am lasat sa curga pentru mine, n-am acceptat alte ambarcatiuni sa pluteasca, caci doar eu am putut sa fac rafting pe apele lui tulburi si sa merg mai departe prin mijlocul torentului. Si daca nave de croaziera au navigat pe langa mal, nu le-am luat in seama...nu navigau cu mine, doar ma priveau si se amuzau de cum intru sub apa si sunt purtat de val. Si de multe ori, valul de m-a innecat, m-a scos la mal si-am continuat...despre asta e conceptul Al33cs .
Atunci cand Cosmin pateste ceva, Al33cs lupta. Si nu sunt schizofrenic, n-am mai multe personalitati, dar ce se intampla in scris, previne mai multe lucruri sa se intample in realitate. Pentru ca nu e legal sa lovesti unii oameni in fata, nu e legal sa incendiezi tot si sa pleci in lume. Poate nu e acceptat sa-ti exprimi nicun fel de sentiment normal. 
Am scris mai tot timpul cand am simtit emotii puternice, fie ura (asta o simti cel mai rapid) pentru lumea de langa mine, vorbind aici de la intamplari de la locurile de munca, cocalari de pe strada sau alte lucruri care m-au deranjat, fie despre lucruri pline de adrenalina, cum au fost calatoriile pe cu barca pe Jiu, cand ne credeam pirati sau escaladarile pe munti cand am stat la masa cu zeii printre nori, fie am scris despre ceea ce se spune prin popr ca e iubire si aici ar fi texte despre gari, surprize cand nimeni nu se asteapta, orasul sublim si plimbari pana acolo (doar ca sa vedem podul turnul si ochii din acoperis), ochi albastri si unele momente pe care nu l-am notat aici, dar au fost si le am imprimate pe cortex.
324 de pseudo texte si cu toate astea, mi-am creat monstrul meu pe care il folosesc cand am nevoie sa-mi spun gandurile, pentru mine, nu pentru altcineva. 
O sa-mi scriu textele si o sa le parcurg de fiecare data cand vreau sa caut ceva din trecut, o sa trec printre texte, ca pe coridorul unui sanatoriu, de unde se aud cuvantari ale unor nebuni ce vorbesc despre vietile de dinainte de a fi internati. 
O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! O fi fost la inceput cuvantul, dar acum cuvantul pentru mine sunt eu! 

Scrieri din sanatoriu

Peretii albi, murdari de urmele vreunui tantar zdrobit cu palma, ma tin captiv si ii simt cum pe zi ce trece, parca se strang mai mult in jurul meu. Cerul plin de nori de afara, nu il mai vad de mult. In locul sau, desenele tavanului ma privesc de sus.
Si eu zac, intins pe podea, urlu , ma zbat in agonie. Medicamentatia nu isi face efectul, doar imi prelungeste starea de delir.
Ma vad intrun oras cu pavaj de piatra, cladiri vechi cu ochi in acoperis si muzica de pian ce se aude de peste tot. Nu sunt singur, dar nu vad cine e cu mine. Si ma plimb pe strazi inguste si ploua, dar parca aici cand ploua e si mai frumos. Si merg prin ploaie..din ce in ce mai rece....pianul dispare in urletele cuiva...si ma trezesc din nou pe podeaua camerei, cu apa aruncata dintro galeata direct pe mine. E vizita medicului...
Liniste in camera, medicii pleaca, eu raman nemiscat...nu pot nici sa mai tip.
Rasarit de soare, pe varf de munte. La picioarele mele...o mare de nori, ma indeamna sa sar, sa fac o baie in ei. Liniste...atat de liniste incat ma dor urechile de zgomotul facut de bataiile inimii mele. Soarele urca incet incet....cu el odata si marea de nori creste , ca intr-un reflux urias. Si soarele devine din ce in ce mai mic, norii din alb curat devin din ce in ce mai negrii pana cand imi acopera cerul, pamantul, aerul...
Tuna...a 2a vizita a medicului...imi injecteaza otrava zilnica, pe care ei o numesc leac si pleaca.
Ma tarasc langa un perete si imi zgarii povestea cu unghiile, pana cand reusesc sa sparg zidul, sa vad lumina.
Si brusc...sunt in aer, plutesc. Privesc deasupra mea, o aripa protectoare ma tine sa nu cad cu viteza spre pamant. Zbor...Vad lumea de sus acum si sunt in siguranta, aici nu au cum sa ajunga la mine. Rad de fericire in timp ce mai fac un viraj.
Dar ceva nu e bine...prin viteza, pamantul creste sau eu ma apropii de el rapid. Ceva sau cineva mi-a rupt aripa si in cateva secunde o sa-mi zdrobesc corpul de sol.Tip, ma agit in aer dar...caderea e inevitabila.
Ma tresezc transpirat...sunt pe podeaua camerei albe, peretii s-au apropiat si azi mai mult. De pe coridor se aud pasii medicului...Ma duc in coltul camerei si scrijelesc pe perete cu unghiile pline de sange un singur cuvant:


SFARSIT...

Obisnuiam

...sa bat orasul la picioare, sa iau strazile la pas, sa explorez fiecare alee. Obisnuiam sa ma pierd prin jungla de asfalt atunci cand doream liniste. De parca te-ai putea linisti intro jungla....Acum nici agitatia de afara nu ma linisteste, nici macar siguranta camerei nu imi mai da incredere.
Obisnuiam sa urc in trenuri si sa ma pierd pe drumul de fier, sa privesc apusuri din mers, sa vad orase cum se scalda in focul soarelui si se racoresc in inghetul noptii. Acum privesc de la fereastra, acelasi bloc de beton si nu imi dau seama daca e frig, cald, zi sau noapte afara. Nu-mi dau seama nici macar in ce oras sunt, daca am plecat sau daca am ajuns undeva.
Obisnuiam sa imi fac Jiul, marea mea si sa ma simt ca in Vama sau Costnesti sau orinde ma gandeam ca as fi. Nici macar nu mai stiu cum arata plaja aia acum, daca mai exista sau daca Jiul mai curge.
Obisnuiam sa facem lucruri pe loc, de la plecari la munte noapte, pana la gratare facute la sute de kilometri distanta. Acum abia ne mai inalnim la bere in orasul asta mic.
Obisnuiam sa nu fug de probleme, sa incerc sa le rezolv singur, sa lupt, sa trag cu dintii. S-a dus parca cheful ala de a fi razboinic si parca am inceput sa ma resemnez.
Obisnuiam sa...multe...acum nu mai obisnuiesc nimic...