Seara de ianuarie friguroasa. Strada pustie, cu mainile adanc in buzunare, ma indrept spre casa. O masina de jmecherie trece pe langa mine cu basi in portbagaj. Un betiv isi cauta drumul cel bun printre cele 7 carari pe care vine. Ne intersectam, il las sa treaca si merg mai departe.
Sus, pe cer, luna plina, inconjurata de un cerc de umbra, priveste ca un ochi al divinitatii. Sus, e frumos.
Aici, jos, asfaltul umed face ca frigul sa fie si mai intens. Caini se plimba pe mijlocul strazii in haite, gunoaie la coltul strazii raspandite de vant, mai in fata o punga cu medicamente si seringi e imprastiata langa un gard. Cate o lumina se vede pe la fereastra vreunui apartament inghesuit in blocurile de beton, ca o candela aprinsa la vreun mormant, intrun imens cimitir. Si ochiul divinitatii priveste de sus linistit si ce frumos e sus...
Aleea din fata blocului meu e in bezna si parca de aici, ochiul de sus se vede si mai bine. Sus, e lumina si liniste, aici jos, aud maraituri, vad colti in intuneric si ochi rosii ce ma fixeaza din tenebre. Contrastand cu lumina de sus, intunericul de jos creste, maraitul se transforma in urlete, coltii devin palme ce cad greu pe fiecare obraz, fie ca e intors voit sau nu, iar ochii rosii, acum scuipa foc. Acum totul e doar un amalgam de umbre miscatoare, ce tuna si lovesc cu trasnete si se invart in jurul meu ca o tornada. Sunt prins in ochiul uraganului si stau acolo sub privirile ochiului din ceruri.
Si ce frumos e sus si ce furtuni sunt jos...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu