Departe de rasarit

5:20 AM.

E aproape de rasarit si pasi repezi il poarta spre casa.

A fost inca o noapte alba, insa de data asta, si-a petrecut-o afara. Fara sa se mai invarta prin camera mica si rece, fara sa mai priveasca orasul de la fereastra. In noaptea asta a iesit la plimbare sa-si limpezeasca mintea. Ar fi vrut in dimineata asta sa vada rasaritul. Dar soarele e tinut ascuns sub nori. Poate ca e mai bine asa, oricum nici nu stie unde sa se uite daca vrea sa-l vada. A uitat cum arata soarele dimineata. De fapt, a uitat cum arata soarele toata ziua. Ii tine minte forma si culoarea doar la apus. Rosul ala sangeriu care ii face sangele sa fiarba in vene, lumina care ii loveste inima cu fiecare raza, doar imaginile astea si le aminteste.

A mers toata noaptea prin ploaie fara sa simta nici macar un strop de apa. Fara sa vada altceva in jurul lui decat pustiul strazilor si....si imaginea ei.  De ce inca o mai vede? Au trecut secole de atunci. Cum de inca ii apare atat de clar in vise? Atat de clar incat aproape ca o atinge? Ploaia nu i-a sters imaginea? Vantul nu i-a purtat nici pana acum vocea departe? De ce ii mai aude chemarea? 

Singur, pe strazile ude, mareste pasul si se pierde in noapte.

Ajuns acasa, se intinde pe pat, inchide ochii si adoarme. Rasaritul l-a prins din nou la adapost.

Anathema-Parisienne Moonlight