Ce privesc?!

Privesc orasul de pe marginea blocului. Dar parca acum vad altceva. Sau nu mai vad nimic. Nu m-ai regasesc strazile alea de altadata, parcul ala mi se pare doar o padure parasita. Nici macar fetele oamenilor nu-mi mai sunt cunoscute. Vad doar morti vii ce umbla fara o dstinatie, lovindu-se intre ei, croindu-si drumul prin labirintul strazilor. 

Imi lipseste un ghid, un indrumator care sa ma poarte de mana, sa ma ajute sa regasec locurile preferate. 

Stau pe marginea blocului si privesc luminile. Nici macar ele nu mai sunt clare. Formeaza acum o masa neidentificabila miscatoare care isi reduce din dimensiuni cu fiecare secunda care trece. Nici macr dupa lumini nu ma mai pot ghida.

Am nevoie de un far, sa ma aduca pe tarmurile orasului, in siguranta! 

Deftones - Change(In the house of Flies)

Treziti-ma!!!

Am nevoie de un semnal puternic sa ma trezesc. Sa pasesc din nou in lumina, sa scap de intunericul si frigul din jurul meu. Treziti-ma! Loviti-mi fata cu pofta de viata, cu zile pline de plimbari, cu nopti albe si lungi! 

Treziti-ma din interior! Acolo imi dorm somnul etern, inchis in sicriu de plumb, ferit de orice raza de lumina. Strigati-mi numele si ecoul strigatului sa zboare peste munti. Poate asa o sa aud chemarea si o sa deschid ochii. 

Spargeti-mi intunericul si treziti-ma!

File de poveste

Trenul se îndepărtează rapid şi mâinile noastre îşi dau drumul. Rămâi pe peron visătoare, privind trenul până dispare cu tot cu calea ferată. 
În compartiment, căzut pe gânduri privesc în gol pe fereastra, unde, departe la orizont, se conturează imaginea ta! Şi cu fiecare kilometru parcurs îmi simt inima cum se strânge, se micşorează şi bate din ce in ce mai rar. Cad într-o stare de amorţeală şi într-un final adorm. Cu tine în gând, cu tine în vene, cu tine în inimă ….
Trenul merge mai departe, povestea merge mai departe!

Priviri de orb, strigat de mut...

Camera e cuprinsa de un intuneric rece. De jur imprejur, doar umbre tacute,asculta linistea. De undeva dintr-un colt se aude o soapta, ca un strigat plecat din gura unui mut. Pe pardoseala rece, el se taraste spre fereastra, unde intunericul pare sa-si aibe izvorul. Cu priviri de orb, o cauta. Ii deseneaza chipul pe draperie, o striga. Nu i-a mai auzit chemarea, vocea care ii vorbea in fiecare noapte. Si acum, cu inima in bucati, incearca sa o cheme iar, sa-l faca sa traiasca iar. Chiul nu i l-a mai vazut decat in noptile in care nu putea sa doarma, insa vocea nici macar in vise nu o mai aude. Se taraste, incearca sa se ridice, se impiedica iar de amintirea ei si cade. Tipa, ii striga numele si apoi asculta.

Liniste!

E atat de frig in camera asta, aburii respiratiei se transforma in adevarati nori. Ii gaseste poza, o priveste, suspina si se intinde din nou pe podea. O tine aproape de piept, de unde abia se mai simte o miscare infima. 

Inchide ochii, sopteste un ‘adio ‘ si ramane nemiscat.

Moare ! 

Candva lumea sarbatorea o aniversare, acum, e doar o zi neagra in calendar, caci ea, nu i-a mai raspuns si doar glasul ei il mai tinea in viata. Imaginea ei ii curgea prin vene, alimentandu-i inima si tinandu-i spiritul treaz. 

Pe retina lui se poate vedea chiar si acum, cand e cu ochii inchisi, zambetul ei. A murit, la fel cum se nastea in fiecare zi cand o vedea, cu ea in minte, cu ea in vene, cu ea in suflet. Buzele i-au ramas incremenite strigand-o. Un strigat mut, ce n-a mai ajuns pana la ea.

Priviri de orb, strigat de mut....