Imbratisaza-ma In intuneric : Capitolul 1 - Disparitia

Ceata din seara asta, acoperea fiecare piatra de pe strazile orasului, invelind Hermannstadtul intr-o umbra alba. Ochii de pe case, priveau strania licarire a luminilor prin ceata, si rand pe rand, vantul care adia usor, le inchidea obloanele.Pentru o seara de iulie, aparitia cetiiera ciudata. Niciun picior de om nu calca in seara asta pavajul. Orasul parea mai pur decat fusese vreodata in toata istoria sa si dim moment in moment te asteptai sa vezi grupri de mestesugari, apartinand vreunei bresle, cum ies galagisosi din vreo taverna.
Undeva in departare se zarea conturul turnului Bisericii Evanghelice. Cei 75 de metrii ai sai, erau vizibili din orice colt al orasului.
Cum te apropiai de centru, o mica agitatei se facea simtita. Tineri indragostiti se plimbau pe aleea dintre Piete, tavernele lasau sa scape afara zgomot de pahare ciocnite, iar la intrarea in muzeu era o adevarata imbulzeala.
Era 31 iulie 1886 si muzeul Brukenthal aducea un omagiu pentru compozitorul ungar Franz Liszt. Desi era o revista de teatru, ziarul Theatral Wochenblatt, mentionase in editia de seara, trecerea in nefiinta a compozitorului.

De undeva de la ultimul etaj al unei vechi case, doi ochi negrii priveau spectacolul orasului. Si desi era racoare, chiar foarte racoare pentru zilele de vara, ferestrele erau larg deschise si in spatele lor, o umbra se lasa purtata pe acordurile melodiilor lui Liszt.
A. se trezise si acum cauta cu privirea ceva prin multimea din piata, cauta ceva ce altii ochi nu ar fi putut sa vada. Se hotara sa coboare si sa se amestece prin multime. Merse pe langa zidul dogarilor, trecand prin fata muzeului de stiinte ale naturii, apoi pe prima alee la dreapta ajunse in Piata Mare. Cauta cu privirea Turnul Sfatului si pornii sa traverseze piata. Trebuia sa ajunga la cafenea, poate avea noroc acolo.
"- Ce ciudat loc sa pui o cafenea ", isi spuse in gand. Cafeneaua era chiar in spatele Bisericii Evanghelice, pus ape o terasa de unde puteai vedea Pasajul Scarilor si restul orasului structurat in trepte.
Saluta pianistul asezat la mica sa pianina alba si se aseza la masa. Nu era nimeni in cafenea la ora aceea tarzie. Si cu lipsa populatiei in local pare aca scad si sansele lui de a gasi ceea ce cauta.
Inchise ochii si incepu sa-i deseneze in minte conturul fetei. Doi ochi negrii o priveau acum si ii zambeau. O vazu cum alearga si se fereste de stropii de apa ai unei fantani. O auzii cum il chema. Revazu pianina alba si pe ea cum dansa si fredona melodiile plin ploaie, revazu…
" - Poftiti si cafeaua dumneavoastra domnule ! Am facut-o ca de obicei.”
“ – Multumesc, multumesc prietene!"Intotdeauna ii placuse de cel care aducea cafeaua in cafeneaua asta.
“- Sunteti bine, domunule? Pareti, putin….preocupat de ceva… "
" - Prietene drag…am pierdut ceva…si ce e mai grav, e ca nu imi amintesc cum arata ceea ce am pierdut."
"- Dragul meu, daca am invatat ceva de la viata pana acum, e faptul ca orice ai pierde candva, cu siguranta ca vei regasii, poate nu tot acelasi lucru, poate nu cu aceleasi trasaturi, dar cu siguranta vei gasii ceva. Si acum va rog sa ma scuzati, am sa ma retrag. Daca mai doriti ceva, anuntati-ma ! O seara buna in continuare domunule !"
A. zambii si inclina din cap. O ceasca de cafea si un sfat de la un batranel simpatic, era tot ce avea nevoie in seara asta cu vremea asta ciudata.
Pianistul alerga furios cu degetele pe clapele pianinei, respectand mica traditie pe care orasul o lansase in seara asta. Rapsodia Ungara se inalta cu piecare clapa atinsa, din ce in ce mai tare, pana cand acoperii intreg zgomotul de fond de pe strazi.
A. incerca sa-si reia viziunea si isi reamintii de ultima data cand o vazuse.
Era dimineata, soarele inca nu rasarise. Vazu o coloana de abur, un fluierat puternic ii invada urechile si multa lume in jurul lui. Isi dadu seama imediat ca se afla pe peronul garii si incepu sa caute cu privirea prin multime.
Un chicotit ii trecu pe la urechi si cu coada ochiului zari o silueta in alb, cum se pierde printre oameni. Privii cerul. In cateva minute avea sa fie lumina si trebuia sa se grabeasca. Nu putea sa riste si sa ramana afar ape timpul zilei. Dar ea…si…trenul…si apoi auzii in urechi o voce :
"-N-ai reusit sa ma gasesti…"
Trenul isi anunta cu un ultim semnal sonor plecarea si apoi se puse in miscare. Silueta in alb aparu la fereastra ultimuli vagon si il privii in timp ce trenul se pierdea pe calea ferata.
"-Nu m-ai gasit, n-ai reusit sa ma prinzi…"
Pe plita incinsa, ceainicul fluiera, semn ca apa pentru infuzie era gata. A. se trezi brusc si se regasi din nou in micuta cafenea vieneza. Platii cafeaua, se ridica si se pierdu in noapte. Macar acum avea o tinta. Trebuia sa ajunga la gara si de acolo poate v-a gasii alte indicii despre misterioasa umbra alba din viziunea sa.
Trecand prin fata Bisericii Evanghelice, observa ca usa era deschisa. Nu intrase niciodata in ea si o stia aproape de cand se construise. Urca mereu in turn pentru a privii orasul, dar in interiorul bisericii nu pasise niciodata. “-Obiceiuri pentru oameni prosti” isi spunea.Pasii pe dalele mari de piatra si fu uimit de ecoul pe care pasii sai il faceau. Interiorul era facut numai in piatra, iar pe peretii din nord, pietre funerare isi aduceau omagiul celor aflati demult in ceruri. Se aseza peu na din banci si pentru prima data in viata lui, incerca sa se roage. Nu stia cui, nu stia cum dar stia pentru ce.
Linia de cale ferata ceda sub greutatea rotilor si ultimele vagoane se rasturnara. Tipetele de durere se amestecara cu zgomotul de fiare indoite. Un amestec de oameni se rostogolira spre parapetul de langa drumul de fier in timp ce flacarile cuprinsera locomotiva.
A. se trezii speria. Mai primise un semn si incepu sa-si aranjeze in cap puzzel-ul celor doua viziuni. Nu era posibil sa se fi intamplat tragedia asta, dar semnele asta ii spuneau. Viziunile il duceau la o plecare a ei cu un tren si apoi un accident cumplit ii explicau oarecum de ce nu putea sa ia legatura cu mintea ei si de ce nu putea privii prin ochii ei ceea ce vede ea acum.
Se repezii pe usile bisericii afara si incepu sa alerge, sa ara, sa zboare spre gara. Acolo era punctul cheie si acolo trebuia sa caute mai multe informtii.
Undeva, in partea estica a Turnului, cerul incepuse sa se coloreze in rosu. Zorii se apropiau si din nou, lumina il impiedica sa caute ceea ce pierduse. Hotara sa se intoarca in camera sa si sa astepte pana maine seara. In fata Bisericii Catolice, cotii dreapta si se reintorse spre Zidul Dogarilor.
In camera sa, era liniste. Aprinse mica lumanare de pe masa, inchise obloanele si apoi trase draperiile, nu inainte insa de a mai privii odata orasul. Cerul se luminase si mai mult si hotara ca era vremea pentru somn.Se arunca in patul mare, inchise ochii si incepu din nou sa deseneze in minte.
"- Maine seara, cu siguranta ca maine seara o voi gasii…"