Era o dimineata de vara. Cei doi copii dormeau linistiti in paturile lor, din camera aia in care nu intra soarele decat foarte tarziu, dupa amiaza. Usa camerei se deschide si din prag, cineva ii priveste cu drag. Se apropie de patul lor, ii saruta pe fiecare pe obraz si apoi le sopteste: "Treziti-va! Trebuie sa plecam."
Cei doi copii, somorosi, frecandu-se la ochi, se imbraca in liniste si isi urmeaza bunica afara din camera. E 8 dimineata, o dimineata racoroasa de vara.
" - Spalati-va si sa veniti la masa, le spune bunica", dar ei deja sunt in poarta gradinii si se indreapta spre zmeura, pe care o mananca in fiecare dimineata, ca un ritual.
Bunica ii priveste, zambeste si se intoarce sa le pregateasca masa. Azi, vrea sa-i duca in satul ei natal. De mult are in cap, gandul ca trebuie sa treaca pe la mormantul parintilor ei. Si nu vrea sa treaca singura, vrea sa fie cu ea, persoane pe care ea le iubeste, mai mult decat pe oricine.
Caldura, drum de tara, zavoiul de pe marginea Amaradiei si cei 3, plecati spre satul celalat. Copii se joaca, alearga, se intorc langa bunica lor, razand. Ea ii priveste si le mai arata din cand in cand, pe unde a avut pamanturi, ce pasare e aia care canta acum, sau cum era locul asta acum 30 de ani. Ei se imping, isi pun piedica, unul celuilalt si nu o privesc. Se joaca fericiti si totodata suparati ca bunica ii intrerupe cu prostii deastea.
Ajung in satul acela de peste apa si impreuna, urca dealul spre cimitir. Si brusc, liniste. Copii, raman muti, langa bunica lor, care cade in genunchi si plange. E langa parintii ei si nici macar jocul copilaresc, nu poate intrerupe momentul asta. Cu greu stapanindu-si lacrimile, se ridica in picioare, isi cheama nepotii la ea si ii saruta pe fiecare pe frunte, strangandu-i la piept. Si apoi, le povesteste cum era ea cand era mica, pe unde a alergat, pe unde sarea gardul sa fuga seara din curte, doar ca sa mai stea o ora in drum cu alti copii de varsta ei. Scoate apoi din geanta ei de piele, veche de cand era domnioara, doua cuburi de zahar si le da copiilor, care le mananca razand si totodata cautand din priviri locul de unde le-a tinut bunica.
Soarele se lasa spre apus si da foc Amaradiei, facand-o un rau de lava. Cei 3, trec acum apa desculti, se mai stropesc in joaca si apoi se indreapta spre casa.
Seara, alte povesti spuse in fata casei pe scarile de ciment, in timp ce greierii canta de langa tufa de trandafiri. Copii asculta cu ochii mari, depre peripetiile bunicii din copilarie si mai trag cate cu ochiul la genata de unde vin cubuletele de zahar.
E vara, e seara racoroasa dupa o zi caniculara, greierii canta si ei....ei stau si asculta povestile bunicii...
***
Ani mai tarziu, eram la liceu can am primit telefonul ala, care, mi-a dat vestea...." Mamaie, a....(suspine in telefon).... singura....la spital....".
Si poate, ca daca nu imi povestea azi un om pe care nu il cunosc si pe care l-am vazut prima data in viata mea, ca are diabet, poate ca nu imi aminteam astea. Poate ca, asa cum am facut de fiecare data cand mi-am propus sa trec pe la ea, sa-i pun o floare, am uitat.
Azi, pe omul acela, mi-a venit sa-l strang in brate si sa-i plang pe umar.
***
Nu mai stiu ce sa zic si in niciun caz nu ma pricep la "urari", dar probabil ca daca, acolo unde esti, citesti asta, sa stii ca e adevarata maxima aia: "Nu esti constient de ceea ce ai, decat atunci cand il pierzi".
Poate ca daca o sa ajung printr-o biserica, o sa-ti aprind si o lumanare.
Nu mai stiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu