Nisip fin, curat, apa curata - apa de rau calm momentan si nici prior de om pe toata plaja. Barajul inchis tine apa pe loc si tot raul e un mare lac acum.
Te intinzi pe nisip si privesti lumea invers. Ai stelele la picioare acum si nisipul deasupra capului. E liniste, atat de liniste incat auzi lemnul cum tipa in foc, auzi pestii cum respira in apa. Iei o bere, apoi alta si te lasi pierdut printre stele. Nu ai vrea sa fii pe nicio alta plaja din lume. Focul ala arde si se impleteste cu cerul, incepi sa auzi culorile si te joci in nisip.
Dimineata sunt convins ca s-ar vedea un rasarit frumos de peste pomii de pa langa apa, pentru ca stiu sigur ca apusul peste baraj este fabulos.
vineri, 27 mai 2011
marți, 24 mai 2011
N-am scris niciodata despre asta....
Era o dimineata de vara. Cei doi copii dormeau linistiti in paturile lor, din camera aia in care nu intra soarele decat foarte tarziu, dupa amiaza. Usa camerei se deschide si din prag, cineva ii priveste cu drag. Se apropie de patul lor, ii saruta pe fiecare pe obraz si apoi le sopteste: "Treziti-va! Trebuie sa plecam."
Cei doi copii, somorosi, frecandu-se la ochi, se imbraca in liniste si isi urmeaza bunica afara din camera. E 8 dimineata, o dimineata racoroasa de vara.
" - Spalati-va si sa veniti la masa, le spune bunica", dar ei deja sunt in poarta gradinii si se indreapta spre zmeura, pe care o mananca in fiecare dimineata, ca un ritual.
Bunica ii priveste, zambeste si se intoarce sa le pregateasca masa. Azi, vrea sa-i duca in satul ei natal. De mult are in cap, gandul ca trebuie sa treaca pe la mormantul parintilor ei. Si nu vrea sa treaca singura, vrea sa fie cu ea, persoane pe care ea le iubeste, mai mult decat pe oricine.
Caldura, drum de tara, zavoiul de pe marginea Amaradiei si cei 3, plecati spre satul celalat. Copii se joaca, alearga, se intorc langa bunica lor, razand. Ea ii priveste si le mai arata din cand in cand, pe unde a avut pamanturi, ce pasare e aia care canta acum, sau cum era locul asta acum 30 de ani. Ei se imping, isi pun piedica, unul celuilalt si nu o privesc. Se joaca fericiti si totodata suparati ca bunica ii intrerupe cu prostii deastea.
Ajung in satul acela de peste apa si impreuna, urca dealul spre cimitir. Si brusc, liniste. Copii, raman muti, langa bunica lor, care cade in genunchi si plange. E langa parintii ei si nici macar jocul copilaresc, nu poate intrerupe momentul asta. Cu greu stapanindu-si lacrimile, se ridica in picioare, isi cheama nepotii la ea si ii saruta pe fiecare pe frunte, strangandu-i la piept. Si apoi, le povesteste cum era ea cand era mica, pe unde a alergat, pe unde sarea gardul sa fuga seara din curte, doar ca sa mai stea o ora in drum cu alti copii de varsta ei. Scoate apoi din geanta ei de piele, veche de cand era domnioara, doua cuburi de zahar si le da copiilor, care le mananca razand si totodata cautand din priviri locul de unde le-a tinut bunica.
Soarele se lasa spre apus si da foc Amaradiei, facand-o un rau de lava. Cei 3, trec acum apa desculti, se mai stropesc in joaca si apoi se indreapta spre casa.
Seara, alte povesti spuse in fata casei pe scarile de ciment, in timp ce greierii canta de langa tufa de trandafiri. Copii asculta cu ochii mari, depre peripetiile bunicii din copilarie si mai trag cate cu ochiul la genata de unde vin cubuletele de zahar.
E vara, e seara racoroasa dupa o zi caniculara, greierii canta si ei....ei stau si asculta povestile bunicii...
***
Ani mai tarziu, eram la liceu can am primit telefonul ala, care, mi-a dat vestea...." Mamaie, a....(suspine in telefon).... singura....la spital....".
Si poate, ca daca nu imi povestea azi un om pe care nu il cunosc si pe care l-am vazut prima data in viata mea, ca are diabet, poate ca nu imi aminteam astea. Poate ca, asa cum am facut de fiecare data cand mi-am propus sa trec pe la ea, sa-i pun o floare, am uitat.
Azi, pe omul acela, mi-a venit sa-l strang in brate si sa-i plang pe umar.
***
Nu mai stiu ce sa zic si in niciun caz nu ma pricep la "urari", dar probabil ca daca, acolo unde esti, citesti asta, sa stii ca e adevarata maxima aia: "Nu esti constient de ceea ce ai, decat atunci cand il pierzi".
Poate ca daca o sa ajung printr-o biserica, o sa-ti aprind si o lumanare.
Nu mai stiu
Cei doi copii, somorosi, frecandu-se la ochi, se imbraca in liniste si isi urmeaza bunica afara din camera. E 8 dimineata, o dimineata racoroasa de vara.
" - Spalati-va si sa veniti la masa, le spune bunica", dar ei deja sunt in poarta gradinii si se indreapta spre zmeura, pe care o mananca in fiecare dimineata, ca un ritual.
Bunica ii priveste, zambeste si se intoarce sa le pregateasca masa. Azi, vrea sa-i duca in satul ei natal. De mult are in cap, gandul ca trebuie sa treaca pe la mormantul parintilor ei. Si nu vrea sa treaca singura, vrea sa fie cu ea, persoane pe care ea le iubeste, mai mult decat pe oricine.
Caldura, drum de tara, zavoiul de pe marginea Amaradiei si cei 3, plecati spre satul celalat. Copii se joaca, alearga, se intorc langa bunica lor, razand. Ea ii priveste si le mai arata din cand in cand, pe unde a avut pamanturi, ce pasare e aia care canta acum, sau cum era locul asta acum 30 de ani. Ei se imping, isi pun piedica, unul celuilalt si nu o privesc. Se joaca fericiti si totodata suparati ca bunica ii intrerupe cu prostii deastea.
Ajung in satul acela de peste apa si impreuna, urca dealul spre cimitir. Si brusc, liniste. Copii, raman muti, langa bunica lor, care cade in genunchi si plange. E langa parintii ei si nici macar jocul copilaresc, nu poate intrerupe momentul asta. Cu greu stapanindu-si lacrimile, se ridica in picioare, isi cheama nepotii la ea si ii saruta pe fiecare pe frunte, strangandu-i la piept. Si apoi, le povesteste cum era ea cand era mica, pe unde a alergat, pe unde sarea gardul sa fuga seara din curte, doar ca sa mai stea o ora in drum cu alti copii de varsta ei. Scoate apoi din geanta ei de piele, veche de cand era domnioara, doua cuburi de zahar si le da copiilor, care le mananca razand si totodata cautand din priviri locul de unde le-a tinut bunica.
Soarele se lasa spre apus si da foc Amaradiei, facand-o un rau de lava. Cei 3, trec acum apa desculti, se mai stropesc in joaca si apoi se indreapta spre casa.
Seara, alte povesti spuse in fata casei pe scarile de ciment, in timp ce greierii canta de langa tufa de trandafiri. Copii asculta cu ochii mari, depre peripetiile bunicii din copilarie si mai trag cate cu ochiul la genata de unde vin cubuletele de zahar.
E vara, e seara racoroasa dupa o zi caniculara, greierii canta si ei....ei stau si asculta povestile bunicii...
***
Ani mai tarziu, eram la liceu can am primit telefonul ala, care, mi-a dat vestea...." Mamaie, a....(suspine in telefon).... singura....la spital....".
Si poate, ca daca nu imi povestea azi un om pe care nu il cunosc si pe care l-am vazut prima data in viata mea, ca are diabet, poate ca nu imi aminteam astea. Poate ca, asa cum am facut de fiecare data cand mi-am propus sa trec pe la ea, sa-i pun o floare, am uitat.
Azi, pe omul acela, mi-a venit sa-l strang in brate si sa-i plang pe umar.
***
Nu mai stiu ce sa zic si in niciun caz nu ma pricep la "urari", dar probabil ca daca, acolo unde esti, citesti asta, sa stii ca e adevarata maxima aia: "Nu esti constient de ceea ce ai, decat atunci cand il pierzi".
Poate ca daca o sa ajung printr-o biserica, o sa-ti aprind si o lumanare.
Nu mai stiu
duminică, 22 mai 2011
Zilele Motrului si Manastirea 7 Ursi
Sambata seara, dupa ploaie, plictiseala si aer prea curat afara, ca sa stai in casa. Rasfoind paginile netului, descopar un festival de importanta culturala major, chiar in (mai mult sau mai putin) apropierea Craiovei: Zilele orasuli Motru.
Si daca acum 2 saptamani, am participat la un alt eveniment cultural asemanator - Zilele Orasului Filiasi - hai sa mergem si in Motru.
Cel putin oraselul asta e un fel de Hollywood, localnicele fiind adevarate actrite, ne-am gandit ca o sa fie si mai frumos decat in Filiasi.
Si cum orasul e mai mic decat un cartier al Craiovitei, toata lumea era prezenta in parculetul orasului, unde pe scena, inca mai canta cineva (desi ora era 11:30). Ca la orice balci, corturile cu mici si bere, standurile cu mingi si cutii de conserve, tiribombe, chiar si clasicele lanturi, care raman si acum atractia majora, galagie, aglomeratie si alte chestii specifice sarbatorilor locale.
Oameni buni motrenii astia, veseli, olteni de Gorj! Bem un mic, mancam o bere si hai spre casa.
Asfalt uscat, o luna ciopartita si rosie, o bataie la roti si ne-aducem aminte ca azi ar trebuii sa fie sfarsitul lumii. Si semnele nu sunt prea bune. Luna aia plina de sange mai dispare in ceata, roata aia bate tot mai tare si cel mai grav: AM TERMINAT BEREAAAA!!!
Trecem prin padurea colorata din Strehaia si aproape de intrarea in Dolj, gasim drumul spre taramul mistic al Manastirii 7 Ursi.
Ce idee buna: daca tot e sfarsitul ,macar sa fim intr-un loc in care omul devine una cu divinitatea, cine stie poate asa scapam. Inaintam prin noaptea grea, drumul se pierde prin balarii, calugarii n-au bere la schit, sau nu vor sa imparta ( macar in ultima zi sa se faca si ei praf) , GPS-ul ne arata ca navigam pe ape si tot reconfiguraza traseul. Ion, nu e acasa, in nicio casa, in niciun sat de prin zona si se pare ca nimeni n-a auzit de el.
Dam intr-un final de urme clare de drum, auzim din ce in ce mai clar luminile si in fata noastra se ininde podul peste Jiu. Am ajuns acasa!
Noapte buna, lume! Mi-a placut sa te cunosc! Berea e cea mai buna chestie pe care ai inventat-o si o sa-mi lipseasca!
Si daca acum 2 saptamani, am participat la un alt eveniment cultural asemanator - Zilele Orasului Filiasi - hai sa mergem si in Motru.
Cel putin oraselul asta e un fel de Hollywood, localnicele fiind adevarate actrite, ne-am gandit ca o sa fie si mai frumos decat in Filiasi.
Si cum orasul e mai mic decat un cartier al Craiovitei, toata lumea era prezenta in parculetul orasului, unde pe scena, inca mai canta cineva (desi ora era 11:30). Ca la orice balci, corturile cu mici si bere, standurile cu mingi si cutii de conserve, tiribombe, chiar si clasicele lanturi, care raman si acum atractia majora, galagie, aglomeratie si alte chestii specifice sarbatorilor locale.
Oameni buni motrenii astia, veseli, olteni de Gorj! Bem un mic, mancam o bere si hai spre casa.
Asfalt uscat, o luna ciopartita si rosie, o bataie la roti si ne-aducem aminte ca azi ar trebuii sa fie sfarsitul lumii. Si semnele nu sunt prea bune. Luna aia plina de sange mai dispare in ceata, roata aia bate tot mai tare si cel mai grav: AM TERMINAT BEREAAAA!!!
Trecem prin padurea colorata din Strehaia si aproape de intrarea in Dolj, gasim drumul spre taramul mistic al Manastirii 7 Ursi.
Ce idee buna: daca tot e sfarsitul ,macar sa fim intr-un loc in care omul devine una cu divinitatea, cine stie poate asa scapam. Inaintam prin noaptea grea, drumul se pierde prin balarii, calugarii n-au bere la schit, sau nu vor sa imparta ( macar in ultima zi sa se faca si ei praf) , GPS-ul ne arata ca navigam pe ape si tot reconfiguraza traseul. Ion, nu e acasa, in nicio casa, in niciun sat de prin zona si se pare ca nimeni n-a auzit de el.
Dam intr-un final de urme clare de drum, auzim din ce in ce mai clar luminile si in fata noastra se ininde podul peste Jiu. Am ajuns acasa!
Noapte buna, lume! Mi-a placut sa te cunosc! Berea e cea mai buna chestie pe care ai inventat-o si o sa-mi lipseasca!
miercuri, 18 mai 2011
Olteni, da' nu prea
"-Si eu sunt oltean, sunt de-al vostru! Am crescut in Bailesti", zise el in timp ce ne privea de sus, vorbind cu accent de ardelean.
Ma uit la el si vazandu-l cum vorbeste, cat de calm sta, cat de inteligent se da, cum lungete fiecare cuvant cu calmul lui de ardelean, imi vine sa ma ridic de pe scaun, sa-l cal pe gat cu un bocanc de armata si sa-i strig in fata: NU ESTI DE-AL NOSTRU!!! Faptul ca te-ai nascut intr-un oras din Oltenia si ai uitat sa vorbesti in cel mai simplu si perfect mod, imediat cum ai trecut Oltul, nu te mai face oltean, nu te mai face sa fii unul de-al meu.
Si ce e cu camasa bagata in blugi?! E o moda sa o porti asa dupa ce pleci din Oltenia, sau noi astia "provincialii" habar n-avem ce e aia moda.
Si ca sa mai dau si alte exemple, cum se face ca atunci cand erati pe meleagurile natale, stiati doar ca, clubul x e langa barul ala unde ne-am imatat odata de am vomitat pe peretii blocurilor din jur si brusc, odata ajunsi intr-un alt oras, de obicei capitalist, rupeti cluburile in fiecare noapte, imbracati cu vestute si cu palariutele alea stupide pe cap.
A, da si sa nu uitam de celebrul smoc de par lasat sa creasca pe post de cioc si pe care il mangaiati in semn de inteligenta. Atingerea ciocului in semn contemplativ, aduce putin din gestul babuinilor , care se scarpina in cur si apoi, duc in semn de inteligenta suprema, degetul la nas.
Asa ca, oltenilor care sunteti voi olteni plecati in alte parti si uitati tot ce tine de locul vostru natal, radeti-va smocul de sub buze, scoateti-va camasile din pantaloni si invatati iar sa vorbiti cu pefectul simplu si dupa, poate mai vorbim ca de la egal la egal.
Tudor Gheorghe-Muica ,suntem neam de piatra
Ma uit la el si vazandu-l cum vorbeste, cat de calm sta, cat de inteligent se da, cum lungete fiecare cuvant cu calmul lui de ardelean, imi vine sa ma ridic de pe scaun, sa-l cal pe gat cu un bocanc de armata si sa-i strig in fata: NU ESTI DE-AL NOSTRU!!! Faptul ca te-ai nascut intr-un oras din Oltenia si ai uitat sa vorbesti in cel mai simplu si perfect mod, imediat cum ai trecut Oltul, nu te mai face oltean, nu te mai face sa fii unul de-al meu.
Si ce e cu camasa bagata in blugi?! E o moda sa o porti asa dupa ce pleci din Oltenia, sau noi astia "provincialii" habar n-avem ce e aia moda.
Si ca sa mai dau si alte exemple, cum se face ca atunci cand erati pe meleagurile natale, stiati doar ca, clubul x e langa barul ala unde ne-am imatat odata de am vomitat pe peretii blocurilor din jur si brusc, odata ajunsi intr-un alt oras, de obicei capitalist, rupeti cluburile in fiecare noapte, imbracati cu vestute si cu palariutele alea stupide pe cap.
A, da si sa nu uitam de celebrul smoc de par lasat sa creasca pe post de cioc si pe care il mangaiati in semn de inteligenta. Atingerea ciocului in semn contemplativ, aduce putin din gestul babuinilor , care se scarpina in cur si apoi, duc in semn de inteligenta suprema, degetul la nas.
Asa ca, oltenilor care sunteti voi olteni plecati in alte parti si uitati tot ce tine de locul vostru natal, radeti-va smocul de sub buze, scoateti-va camasile din pantaloni si invatati iar sa vorbiti cu pefectul simplu si dupa, poate mai vorbim ca de la egal la egal.
Tudor Gheorghe-Muica ,suntem neam de piatra
Vid in creiere
Se pare ca societatea in care traim e sortita sa ajunga de la stadiul de prostie in care se afla, la un grad de idiotenie acuta. Media e ca un virus ce ataca neuronii si se imprastie cu viteza luminii.
Daca pana acum, televiziunea mai obliga prostimea sa citeasca, macar subtitrarile la filme, mintile luminate din capul statului, s-au gandit ca asta e prea mult pentru nivelul IQ-ului din romania si au decis ca toate filemele difuzate sa fie dublate.
In felul acesta, taranul incult de cosoveni, ajuns in orasul cu blocuri cu zece etaje, va putea sa stea cu balelel curgandu-i din gura in fata micului ecran, fara sa isi mai puna nici macar unicul neuron la treaba ca sa citeasca o subtitrare. Stand pe canapeaua lui de piele rosie si uitandu-se la a mai mare plasma pe care a putut sa o cumpere cu banii luati in urma vanzarii de cartofi, va medita linistit, doar la cum sa poata sa faca bilele de muci mai sferice, fara sa le aplatizeze de loc.
Televizorul tampeste, media spala creiere si astea duc la o dezintegrare a societatii in care traim.
Peste tot se pune accent pe valorile materiale, pe bani, pe cate de mare o are fiecare. Si ca sa citez un filosof in viata: "sunt multi pe pla lor, dar asta doar pentru ca stau pe burta".
Cunosc persoane care imi vorbesc despre cat de multi bani au facut ei, despre cum si-au laut masini, aur si alte chestii "culte", dar din pacate pentru ei (si pentru mine ca exista astfel de fiinte), abia stiu sa respire. Genul de persoane care, prostite de televizor stau pana dimineata sa vada pe cine mai aduce diaconescu in garsoniera lui, genul de persane care isi cumpara plasma / LCD / LED, doar pentru ca au vazut la vecinul lor de curte, un televizor mare. Nu conteaza ce fel de televizor cumpara, atata timp cat are 1,5 m diagonala si face parte din categoriile enumerate.
Pentru genul asta de oameni legea aia cu dublarea filmelor e perfecta.
In curand, romania va devenii primul exportator de creiere nefolosite, perfect conservate, mai netede decat sticla de Murano.
Fie asta, fie o sa fim o tara de astronauti! La cate capete goale sunt pe aici, sigur o sa incepem sa ne ridicam de la sol. Desi asta ar fi mai putin probabil; la cat de grea e prostia din capul unora, ii mentine pe pamant fara probleme. Paradoxal e ca nu ii ingroapa la doi metrii sub pamant. Poate ca nici pamantul nu inghite prosti, cine stie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)