Stau asezat pe bordura refugiului de la tramvai si privesc agitatia din jur. Am castile pe urechi si astept tramvaiul, eu si cativa intarziati care se grabesc spre casa. Statiile de tramvai sunt ca niste machete de peroane de gari. Mereu e agitatie, mereu vezi bagaje, oameni grabiti, oameni care alearga sa prinda ultimul tramvai, exact ca in gari.
Si astept linistit, fara sa ma grabesc, fara sa ma gandesc de ce intarzie sau daca mai vine. Stiu pur si simplu ca vine, mereu vine.
Un trecator se opreste, isi aprinde o tigara langa mine si ma intreaba:
-Nu te supara, cat e ceasul?
-...joi...
Omul ma priveste ciudat si pleaca.
N-am ceas, nu port, nu-mi place sa vad cum trece timpul. Nu-mi place sa stiu ca fiecare linie parcursa de secundar ma arunca in viitor.
Ma ridic, privesc tramvaiul care tocmai se apropie de statie, ma indepartez cativa pasi si imi reiau pozitia nemiscata de mai inainte. Nu e tramvaiul meu asta!
...A, da...mereu vine trenul sau tramvaiul in statie, dar niciodata nu e cel bun...mereu ma urc intr-unul gresit.
N-am bilete pentru cele bune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu